Când eram mic, îmi doream să pot concura şi eu. Îi priveam cu invidie pe cei aclamaţi de stadioane întregi. Mai târziu am realizat că şi eu sunt cel aclamat. Că, alături de ei, pe podium, stau şi eu, de fiecare dată când îi iubeam suficient de mult încât toată energia şi concentrarea mea să aparţină secundelor sau minutelor în care mi-am ţinut respiraţia, în aşteptarea finalului cursei sau al exerciţiului la sol.
Mi-am dat seama că, exceptând cazurile deviante când cel mai bun dintre atleţi devine doar cel mai bun produs comercial, de fiecare dată când se câştigă o competiţie, oamenii de pretutindeni au mai făcut un pas spre autodepăşire. Fiecare îşi spune: dacă el a putut, pot şi eu. Trebuie doar să vreau. Important este cum lupţi şi nu victoria. Eu aş spune că important este şi pentru ce lupţi. În scopul efortului tău stă şi victoria aşteptată. Ai învins cel puţin o dată când ţi-ai ales scopul pentru care lupţi. Şi mai câştigi o dată când îi priveşti pe cei care stau umăr la umăr cu tine nu ca pe adversari ci ca pe prieteni. Fără ei, n-ai avea forţa să te ridici şi să te întreci doar cu tine. Singur, omul nu simte nevoia să se autodepăşească. Învingi din nou atunci când efortul tău e cinstit şi total. Când dai totul pentru lucrul în care crezi. Şi câştigi încă o dată atunci când, ajuns la finalul cursei, îl îmbrăţişezi pe învingător.
Îmi amintesc un atlet african care, pierzând un pantof în timpul alergării, a terminat cursa desculţ. Strângând din dinţi, cu tălpile rănite. Şi ştiu că, alături de zecile de mii de spectatori ridicaţi în picioare pe stadion, încurajându-l, eram şi eu (am simţit că are nevoie de mine), şi tu, şi toţi cei de acasă care aşteptam cu sufletul undeva ghemuit în gât, să se termine pentru a ne simţi mândri de faptul că suntem contemporani cu cel care ne-a arătat sau ne-a adus aminte că, dacă vrei cu adevărat, poţi să înfrunţi viaţa, strângând din dinţi şi cu sufletul însângerat şi poţi ajunge la capătul ei, mulţumit de tine. Că poţi învinge de fiecare dată când îţi doreşti autodepăşirea, că poţi fi mai bun, mai înţelept, mai măreţ şi mai puternic în fiecare secundă în care lupţi cu adevărat pentru acest lucru.
O dată la patru ani, buletinele de ştiri încep cu informaţii despre victorii, despre oameni minunaţi atât de obişnuiţi. Despre lacrimi de fericire şi despre speranţă.
O dată la 4 ani, oamenii încearcă să ajungă zei. Şi demonstrează cât de minunaţi oameni pot fi.
