o poveste frumoasă despre oameni

Vă plac poveştile? Mie, da, mai ales cele frumoase! Şi am astăzi una pentru voi, auzită de curând. Nu-i ştiu provenienţa (am primit-o pe mail), nu-i cunosc autorul. Poate nici n-are unul, e ca basmele copilăriei, doar că din folclorul… modern. N-am nici cea mai mică idee dacă e adevărată sau rodul unei minţi idealiste. Dar nici nu cred că e important! E frumoasă şi caldă, taman bună pentru această perioadă! V-o împărtăşesc:

Doi bărbaţi, grav bolnavi, împărţeau aceeaşi rezervă de spital. Unul dintre ei, aşezat lângă singura fereastră a camerei, avea voie să şadă în fund o oră pe zi, rezemat de perne, pentru a permite lichidului din plămâni să se dreneze. Cel de-al doilea, însă, era imobilizat la orizontală, fără posibilitatea de a se mişca.

Aşa cum se-ntâmplă, cei doi au început să vorbească şi să-şi povestească vieţile. Şi-au spus detalii despre soţii şi copii, despre casele lor, despre slujbele lor, despre cum au făcut armata şi pe unde au mers în vacanţe, de-a lungul timpului. Îşi spuneau glume şi-şi împărtăşeau dorinţele, deşi amândoi ştiau, undeva în adâncul sufletelor, că e puţin probabil să şi le mai îndeplinească. Au devenit prieteni.

În fiecare după-amiază, când cel de lângă fereastră era ridicat în fund, îi descria celuilalt, cu lux de amănunte, ce vedea pe fereastră. Încet, această oră deveni lucrul care-i uni cel mai tare, ritualul central al vieţilor lor din spital. Mai ales pentru cel care nu se putea mişca, poveştile despre lumea vie şi colorată de afară deveniseră vitale. Aştepta să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul la ora aceea.

Fereastra dădea într-un parc, în mijlocul căruia era un lac. Raţe şi lebede albe şi negre se jucau pe apă, prinitre bărcuţele teleghidate de copiii de pe mal. Îndrăgostiţi tineri sau bătrâni se plimbau, ţinându-se de mână, printre flori de toate culorile. În departare se putea doar ghici oraşul, după linia fină de zgârie nori care se iţea deasupra copacilor.

Pe măsură ce povestitorul dădea mai multe detalii, celălalt bărbat închidea ochii şi-şi imagina întreaga scenă şi pe el făcând parte din ea. Într-o zi îşi imagina că stă pe o bancă şi citeşte, în alta că se plimbă cu barca cu soţia lui, sau că dă de mâncare păsărilor. Într-o zi, cel de lângă fereastră îi descrise o paradă care trecea chiar pe lângă clădire. Aproape că o proiecta, cu ajutorul cuvintelor, pe tavanul salonului, singurul loc pe care-l puteau vedea bine ochii celuilalt.

Au trecut zile, săptămâni, luni. Într-o zi, povestitorul muri. Nu vă pot descrie durerea celui care-i supravieţuise. Şi, ca să-şi mai ostoiască suferinţa, o rugă pe asistentă, într-o zi, să mai stea câteva minute şi să-i descrie ce se mai întâmpla în parcul de lângă spital. Femeia se apropie de geam şi-i spuse, uşor uimită, că în faţa ferestrei e un zid alb, dincolo de care nu se vede nimic. Omul se revoltă, spunându-i că nu e posibil, că doar prietenul lui îi povestise ore întregi despre ce se-ntâmplă afară.

“Mă tem că acest lucru ar fi fost imposibil, domnule. Fostul dumneavoastră coleg de cameră era orb!” îi spuse asistenta, în timp ce ieşea din cameră.