nu-ţi uita copilul în faţa televizorului

Ne-am obişnuit să dăm vina pe mass-media pentru toate relele din societate. Sau pentru cele de la noi din casă. Chiar şi pentru cele de la noi din cap. Ea e considerată responsabilă pentru politicienii pe care îi votăm, pentru modelele tinerilor, pentru că aceştia nu mai citesc, pentru lipsa noastră de civilizaţie şi bun simţ, pentru că şcoala a intrat în colaps, pentru că e criză economică şi nu ne mai ajung banii de bemweuri, pentru că furăm, minţim, lenevim…

Să ne înţelegem din start. Eu sunt unul dintre cei care a pledat mereu pentru autoresponsabilizarea presei şi a oamenilor ei. Da, televiziunea poate şi face multe lucruri. Pe unele bine, pe altele, nu. Dar un singur lucru nu poate face: să vă ţină copiii departe de televizor. Nu se poate substitui părinţilor care trebuie să decidă, cu responsabilitate, cât şi la ce-şi lasă micuţii să se uite.

O statistică a anilor 2010-2012, realizată de firmele care măsoară consumul tv, arată că, pe lângă posturile de desene animate, copiii mai mici de 10 ani se uită la televiziunile generaliste. Mai mult, emisiunile lor preferate sunt, surpriză, cele la care, conform audienţelor, se uită şi majoritatea părinţilor. Astfel, în topul acestora sunt Românii au talent, Pariu cu viaţa, Las Fierbinţi, Europa League (fotbal), Master Chef şi Dansez pentru tine. Sigur, unele dintre ele sunt producţii bine făcute, dar destinate publicului matur, capabil, teoretic, să vadă în ele exact ceea ce sunt: programe de divertisment şi de ficţiune.

Românii au talent e o emisiune reuşită, pe alocuri amuzantă, emoţionantă câteodată, poate chiar inspiraţională, uneori. Dar ce crezi că va înţelege copilul tău din succesiunea pe scenă a unor personaje care mai de care mai stranii, lipsite total de orice simţ al realităţii, al măsurii şi al ridicolului? Chiar crezi că va trage concluzia, firească, dar rară chiar şi la un adult, că, înainte de a te da în spectacol în văzul a milioane de oameni, ar fi bine să te uiţi de două ori în oglindă? Nu cumva riscă să aibă o viziune deformată asupra firescului?

Pariu cu viaţa e un serial despre adolescenţi. Mie nu-mi place, dar asta şi pentru că sunt subiectiv. Perioada aceea a vieţii mele a arătat cu totul altfel. Altele erau preocupările noastre, altele valorile în care credeam, altele relaţiile dintre noi. Dar vremurile s-au schimbat şi, chiar dacă nu sunt convins că generaţia de azi e chiar fidel ilustrată, episoadele încearcă să atingă problemele ei şi câteva pe deasupra, îngrămădite acolo pentru efect artistic, audienţă şi îngroşare a filonului dramatic. Chiar crezi că un copil de 10 ani va înţelege ceva din amestecul de muzică, sex, triunghiuri amoroase, HIV, droguri? Nu sunt subiecte cam greu de gestionat pentru minţi atât de impresionabile?

Las Fierbinţi e unul dintre serialele româneşti de comedie reuşite. Dar cu multe derapaje de limbaj şi comportament. Care, poate, pentru adulţi, reprezintă sarea şi piperul poveştii. Dar pentru un copil neformat pot deveni repere amuzante ale unei conduite ulterioare în societate. Iată, se râde, deci n-au cum să fie rele. Personajele sunt colorate, haioase, simpatice. Dar chiar ţi-ai dori ca urmaşii tăi să vrea să ajungă ca ele?

Europa League e, în principiu, benignă. Dar dacă mai întârzie puţin copilul în faţa televizorului şi, după terminarea partidei, îl vede pe Becali făcând circul specific de după victoriile Stelei? Nu rămâne cu traume pe viaţă?

Sigur, programele de mai sus nu sunt, nici pe departe, comparabile, ca nocivitate, cu capatos, acces direct, wow şi altele. Dar, indiferent de ce transmite, televiziunea nu e niciodată inofensivă. Efectele ei se văd în timp şi, de obicei, prea târziu pentru a mai putea face ceva. Iar atunci când vorbim de copii, lucrurile se complică şi mai mult, pentru că este foarte greu să prevezi modul în care creierele lor neînchegate vor asimila informaţiile primite şi cum le vor transforma în repere de viaţă.

Nu poţi da vina pe alcool pentru că odrasla ţi-a ajuns în comă la spital, după ce n-a făcut decât să imite gestul tău. Nu poţi incrimina ciocolata sau carnea tocată de vită într-o chiftea, pentru că fiul sau fiica ta cântăreşte mult mai mult decât ar trebui. Tot aşa, nu poţi da vina pe televiziunea pe care te-ai obişnuit s-o foloseşti pe post de bonă a copilului, abandonat în faţa ecranului, ca să stea cuminte şi să nu trebuiască să ai grijă de el. Pe mine, când avea multă treabă, mama mă aşeza în mijlocul camerei, între jucării, în timp ce punea la pick-up discuri cu muzică clasică. Sigur, pe atunci nu prea existau programe colorate de televiziune, dar sunt convins că şi astăzi ar proceda la fel.