nu s-a schimbat nimic din ce scriam acum 12 ani în Jurnalul Naţional

Jurnalul Naţional împlineşte 20 de ani! Acum 12 (of, of  :) ani, în 2001, la rugămintea directorului general, m-am alăturat, pentru o perioadă, ca editorialist (termenul oficial era de publicist-comentator), proaspătului redactor-şef (Vlad Petreanu), în tentativa de a schimba puţin lucrurile la ziar. Aşa că, pentru câteva luni, am scris articole de opinie în, la acea vreme, cel mai citit cotidian quality. Pe atunci termenul chiar avea acoperire, iar cititorii erau numeroşi şi mult mai puţin polarizaţi ca astăzi.

Ca şi-acum, pe blog, şi atunci sufeream de incapacitatea de a scrie despre subiecte care nu mă interesau. Şi când scriam, o făceam nu ca un analist rece, distant şi indiferent, ci ca pe o expresie a valorilor în care credeam şi a frustrării profunde că ele intră tot mai des în conflict cu realităţile societăţii româneşti, care nu arăta deloc aşa cum ar fi trebuit, la atâţia ani după Revoluţie. N-am resimţit niciun fel de presiuni politice. Aveam libertatea de a scrie orice, despre orice, fără ca vreaun şef să interfereze. Acum, la 12 ani de la acele momente, unele lucruri s-au schimbat: ziarul, oamenii… Şi mult prea multe, nu…

Iată o parte dintr-un editorial publicat atunci, pe care l-aş fi putut foarte bine scrie astăzi… Ceea ce e tragic!

Învăţământul – extremă urgenţă

După 11 ani de reformă a învăţămăntului, destinată ridicării acestuia la nivel mondial, singura reuşită este legată de capacitatea absolvenţilor de a se întrece în lipsa culturii generale cu orice tânăr occidental. Răsturnarea valorilor în societatea românească a avut cel mai nefast efect asupra tinerilor. Înainte de 1989, singura şansă pentru a reuşi în viaţă era să faci şcoală. Şi să o faci bine. După 1989 s-a putut vedea cum e suficient să faci puţin trafic cu blugi pentru a avea bani. Cei mai mulţumiţi de viaţa lor nu mai erau cei care învăţau, ci cei care nu mai pierdeau ani preţioşi tocind băncile şcolilor, valorificându-şi, în schimb, simţul comercial. Sigur, problema rămâne în plan individual, până la urmă. Fiecare trebuie să decidă ce-şi doreşte de la viaţă şi în ce mod va încerca să-l obţină. Dar la nivelul societăţii, lucrurile nu pot fi rezolvate la fel de simplu. […]

Nimeni nu pare să înţeleagă că toate problemele cu care ne confruntăm sunt din cauza educaţiei deficitare: rămânerea în urmă la nivel economic, mizeria de pe străzi şi convulsiile clasei politice. Şcoala, peste tot în lume, e cea care formează oamenii. E cea care construieşte scări de valori şi dezvoltă mentalităţi colective bazate pe acestea. Şcoala nu e doar un hobby. […]

De 11 ani educaţia românească se reformează. Rezultatele examenelor de Capacitate şi Bacalaureat de anul acesta sunt un indice clar al eşecului. Din ce în ce mai puţini elevi, profesori sau părinţi sunt mulţumiţi de ceea ce se întâmplă în şcolile româneşti. Şi, prin urmare, sunt din ce în ce mai sceptici în legătură cu utilitatea rolului lor. Mulţi dascăli, nemulţumiţi de pierderea statutului de personaj central al comunităţii şi de salariile de mizerie pe care le primesc, se blazează şi devin mult mai interesaţi de căi alternative de câştig. De aceea mult din interesul pentru copii şi materia predată este păstrat pentru orele particulare de meditaţii. Elevii nu-şi mai respectă profesorii. Bombardaţi cu imagini despre victoria nonvalorii asupra societăţii, nu mai cred în utilitatea educaţiei. Şi nu mai există nimeni care să-i convingă de contrariu. Dascălii nu mai fac nici un efort pentru a construi ci se mulţumesc să aştepte soneria. Părinţii sunt mult prea preocupaţi de căutarea de resurse pentru supravieţuirea materială a familiei lor. Mass-media promovează în special parveniţii şi “vedetele” trăitoare de vieţi kitschoase. În aceste condiţii, cine mai are curaj să susţină că, dacă ai carte, ai parte? Poate, doar, dacă e vorba de cărţi de credit. […]

***

La mulţi ani, Jurnalule!

***