mai uşor cu intelectualii pe scări

Cât s-a pronunţat în ultimele zile cuvântul „intelectual”, nu s-a făcut în ultimii 20 de ani. Dacă ar fi fost numele unui produs, vânzările lui ar fi crescut până la cer. Dacă ar fi fost o piţipoancă, ar fi ajuns vedetă la televiziune. Aşa, fiind vorba doar de intelectuali, nu s-a reuşit decât demonetizarea şi mai mult a noţiunii şi trimiterea în derizoriu a unei calităţi pe care foarte puţini o au, mai ales dintre cei cărora li se lipeşte pe frunte eticheta cu pricina.

Acum 22 de ani mulţimile ieşite din „negura” comunismului egalitarist, cereau în pieţe „moarte intelectualilor”. Ca şi acum, şi atunci atitudinea masei nu avea ca obiect calităţile membrilor elitei nemuncitoare ci defectele acestora, cele care le-au făcut traiul în dictatură cel puţin suportabil. Era o revoltă faţă de cei care îşi cumpăraseră cu vorba meşteşugită, purtată cu dichis de limbile atotpoleitoare sau de stiloul care înşira slove de slavă, un trai boem, fără program de la 6 la 15. Intelectualii nu erau, pentru români, marii stâlpi ai culturii, rezistenţa în faţa degradării, ci beneficiarii unei binevoinţe a stăpânirii, în schimbul unor cioburi de talent puse în slujba acesteia. Talent pe care vulgul îl evalua doar prin prisma statutului pe care posesorul îl avea în societate. Ura împotriva intelectualului a avut la noi o componentă de invidie dar şi una de dispreţ faţă de cel care nu ştie ce sunt munca adevărată, palmele crăpate şi sudoarea care năclăieşte totul. Faţă de cel care scrie sau vorbeşte despre lucruri, trăiri, experienţe, fără să le cunoască în profunzime, din proprie experienţă. Şi, nu în ultimul rând, o silă faţă de permanenta negociere a intelectualului român cu el însuşi şi cu mai marii zilei, pentru a-şi asigura condiţiile necesare creaţiei. Mai toţi românii au făcut compromisuri, chiar şi numai tăcând, dar intelectualii câştigau de pe urma lor mai mult decât putea visa un muritor de rând.

Carol al II-lea şi-a avut intelectualii săi. La fel şi Ceauşescu. Mai de curând, Băsescu a reuşit să dea o lovitură aproape mortală rămăşiţelor de respectabilitate pe care le mai avea casta aceasta, folosind-o pe post de breloc la cheile cu care atât de bine a ştiut să deschidă (mai curând, să închidă) minţile atâtor români. Din oportunism, cei mai mulţi, din laşitate, din avariţie sau, cei mai puţini, din sinceră naivitate, toţi aceşti „intelectuali” s-au lăsat folosiţi ca vectori de imagine, primind în schimb siguranţa că nu vor fi văduviţi de titlul lor şi, implicit, nu vor risca să ajungă la munca de jos. Interesant de observat: cu cât mai autoritar vodă, cu atât mai mulţi şi mai aplecaţi intelectualii de curte. Bănuiesc că există o fascinaţie faţă de forţa brută, faţă de puterea concretă, nu cea dată de cuvinte, idei, idealuri.

Pentru mine, absolventul de facultate nu e automat şi un intelectual. Nici scriitorul. Sau profesorul doctor. Sau enciclopedia ambulantă, plină de citate. E posibil să nu mă potrivesc definiţiei din DEX, dar să fim serioşi, nu trecem prin viaţă, judecând universul şi reacţionând lui, cu dicţionarul în mână.

Intelectualul e un visător pragmatic, un idealist luptător, un misionar evadat din turnul de fildeş. El are o viziune despre universul în care trăieşte. Despre cum ar trebui să arate şi despre ce ar trebui să facă el, mai ales, intelectualul, ca lumea să ajungă în punctul de echilibru imaginat. La un intelectual, pe lângă inteligenţă, cultură, viziune, interes, e vorba şi despre implicare. Dar nu cea făcută din vârful buzelor obişnuite cu nectarul scurs de la masa zeilor, ci cea manifestă, în mijlocul oamenilor. Un intelectual construieşte elite, sădeşte valori în cei care sunt la vârsta nevoii şi permeabilităţii, şi se luptă cu oricine încearcă să le sufoce. O face în mod programatic şi nu întâmplător, ca rezultat secundar al activităţilor lui aducătoare de confort personal.

Prin prisma acestei imagini pe care o am despre un intelectual, cum aş putea să-i numesc astfel pe cei care, de 20 de ani, stau la coadă ca să pupe condurul sultanului, în speranţa unui post de europarlamentar, deputat, ministru, ambasador, şef la ICR sau măcar a unei linişti instituţionale care să le permită să-şi vadă în pace de afacerile lor, aducătoare de atâta profit?

Aşa că ar fi bine, poate, să folosim mult mai rar sintagma şi să nu mai împărţim potentaţii şi profitorii în intelectuali şi ceilalţi. Nu e un război al intelectului, ci unul al instinctului de supravieţuire, atunci când tabăra în care au servit pănă acum e pe cale să piardă puterea pentru care „intelectualii” au slujit atât de creativ. 

Categorii: anacronic, viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Buna seara,
      Statutul de intelectual NU este dat de absolvirea unei facultati.
      Foarte corect.
      Pot sa dau cel putin un exemplu de absolvent de facultate (contemporana) care este SEMIANALFABET.
      Liceul l-a facut la seral si aluat examenele ilicit, ca si bacalaureatul ca si restul examenelor.
      Cei care se considera intelectuali de rasa, totusi, nici aceea nu sint prea mare lucru. Eu, personal, nu pre ii consider pe urmatorii intelectuali: patapievici, cartarescu, herta muller…

    2. Felicitări pentru articol. Trăim vremuri în care nonvaloarea are aproape putere de lege. E vremea ”proștilor și a curvelor” (scuze) și o să mai țină o vreme, pentru că sunt foarte ușor de manipulat și, Doamne, au mintea tare odihnita.

    3. ”Jeguri”(scuze) au fost și vor fi întotdeauna, însă depinde de cine îi susține căci aceștia nu au curaj. Dacă nu sunt susținuți sau încurajați de oameni cu putere sau funcții importante, stau cuminți cu capul între urechi și abea pot să respire. Din nefericire mediocritatea a învăluit puterea și atunci EI (jegurile) au prins momentul să se agate de putere…….Sincer nu prea văd calea de ieșire din acest tunel…poate doar dacă cineva va avea voința și puterea să înfințeze echipe de ”Incoruptibili” care să înceapă să facă curățenie în tote sectoarele și pe toate nivelele ceeace aste aproape ”misiune” imposibilă….. Păcat căci avem o țară neasemuit de frumoasă, aș putea spune unică în lume…