mă făcui pictor

Azi, între două tornade dâmboviţene, m-am decis să urmez intensiv cursul de pictură, ca să-mi adaug la cv şi această nou descoperită calitate a mea, de mânuitor desăvârşit al culorilor. Că de cuvinte sunt toţi sătui! Aşa că am purces spre Herăstrău, acolo unde pictorii (de data asta, unii adevăraţi) Bogdan Mihai Radu şi Liviu Mihai au tăiat panglica (vorba vine, mai curând au stors tuburile de vopsea) şcolii lor de pictură.

Adicătelea s-au gândit ei să-i înveţe şi pe alţii cum se ţine penelul în mână, ca să se mai umple puţin lumea asta de culoare. Deşi am dubiile mele că e adevărat ce-a spus un nene în deschidere (că toţi oamenii au creativitate), eu crezând mai degrabă că cei mai mulţi dintrre ei “suferă” de ea, m-am înfipt în prima serie a talentelor nedescoperite încă, dominată de copilaşi între 4 şi 10 ani. Şi dă-i şi luptă cu albastru şi cu galben şi cu roşu şi cu verde. Aicişa un firicel alb, acoloşa un dram de negru. Ce să mai, simţul artistic descătuşat îşi făcea de cap pe întinderea albă. Evident, o minte ca a mea, raţională şi ordonată (sâc!), şi o mână fără niciun fel de intenţie de a urma indicaţiile venite de la mansardă, nu putea ieşi decât o abstracţiune desăvârşită. Dar, ca şi la colegii mei mari pictori (na!), zicem că-i conceptuală şi-o punem în ramă. Şi sperăm că cineva, cândva, îşi va putea cumpăra un yacht, vânzând-o.

Oricum, senzaţia e foarte plăcută. Dar, cel puţin la mine, măricică e şi frustrarea că “opera” nu seamănă cu nimic şi că arată ca şi când un elefant ar fi mânuit delicat pensula cu trompa-i. Dar toţi, de la mic la mare (şi nu mă refer la talent, desigur), ne-am simţit pentru câteva momente detaşaţi de realitate şi imerşi în culoare, fără reguli, fără convenienţe, fără frontiere. Acum am înţeles de ce pictura e folosită ca metodă de tratament a celor care au probleme cu stresul :)

Şi cu cei doi pictori, Bogdan şi Liviu, amfitrionii de astăzi.

***

Admiraţi-mă în delirul actului creativ, dând click pe fotografiile realizate de Cristian Munteanu.