Liiceanul otrăvitor

Nu cred să fi citit vreodată, nici măcar pusă de imaginațía unui scriitor în gura unui personaj menit a fi detestat, o mărturisire mai grotescă a propriei abjecții lăuntrice decât cea a lui Liiceanu, în care povestește senin cum, cu 25 de ani în urmă, îngrozit de gândul că augusta-i personă ar putea fi trimisă în neființă de serviciile secrete, a dus vinul primit de la șeful SRI la o întrunire a GDS-ului, unde l-a dat colegilor, așteptând să vadă dacă nu cumva e otrăvit. E atât de halucinant, încât pare ireal. De altfel, am petrecut un timp întrebându-mă dacă nu cumva e vorba de un exercițiu literar, de vreo parabolă cu iz biblic, de vreun artificiu psihologic prin care, inventându-și o astfel de găunoșenie sufletească, va sfârși prin a năuci cititorul cu vreo morală schimbătoare de destine naționale.

Dar nu, e o povestioară cu tentă chiar anecdotică, parcă îl și simți pe autor pendulând între amuzament ușor jenat și nostalgie la gândul ”ce tânăr eram și cât de important mă credeam”, eludând diafan orice conotație negativă a propriului gest. Te-ai aștepta la așa ceva într-o confesiune agramată a vreunui pușcăriaș recidivist, ușor sociopat, chitit să obțină bunăvoința instanței divine pentru mărturisiri complete. Nicidecum într-un articol (remunerat, presupun, că doar Siegfried nu merge cu aer) semnat de unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați de o parte a populației ”intelectual”.

Sincer să fiu, dacă l-aș fi admirat vreodată, aș fi avut un șoc însoțindu-l în această coborâre în genunile caracterului său. Oricât de subiectiv aș fi cu oamenii care-mi plac, cred că mi-ar fi fost imposibil să-i găsesc vreo circumstanță atenuantă sau să nu-mi imput naivitatea de a fi crezut într-un asemenea individ. Dar așa, sincer, nu-mi pot ascunde o oarecare satisfacție că povestea nu m-a surprins foarte tare.

Cu toate astea, am și eu o mărturisire de făcut. Am avut la rându-mi un moment de uimire confuză în ”relația” virtuală cu persoana publică și mânuitoare de condei, Liiceanu, cu care, de altfel, nu am împărțit niciodată aerul aceleiași încăperi. S-a-ntâmplat acum câțiva ani, descoperind în paginile volumului său autobiografic, Ușa interzisă, un alt om, care vorbea seducător despre valori, prietenie, corectitudine, decență, rezistența în fața lumii exterioare, devoratoare de suflet și vis, foarte departe de cel îmbogățit din transformarea cărții în obiect de lux sau cel care justifica victimele colaterale ale bombardării sârbilor de către americani. De unde și deruta mea. Câteva zile i-am înnebunit pe prietenii mei, angrenându-i într-un fel de ”proces” care să elucideze misterul discrepanței flagrante dintre Liiceanu din carte și cel viu, public și dornic a da lecții anticomuniste. N-am ajuns la un ”verdict” inatacabil, așa că un timp mi-am pus la îndoială chiar capacitatea de a vedea pădurea în pofida copacilor.

Într-o zi, însă, am citit o frază, pe care nu mi-o amintesc exact, din păcate, despre repulsia pe care o simțea față de grobianismul agresiv și vulgaritatea ostentației. Întâmplarea face ca, ridicând ochii, să văd la televizor imagini cu același om manifestând o încântare grețoasă la atenția pe care i-o acorda într-o întâlnire publică fostul președinte băsescu. Și-atunci m-am liniștit.

PS. “Un tip sună la ușa apartamentului meu și îmi lasă, „din partea domnului director SRI“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a GDS, le-am dus la sediul din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.”