liber la privatizarea justiţiei

Într-o ţară în care oamenii au senzaţia acută că nu există justiţie umană, iar cea divină funcţionează după legi greu de desluşit, faptul că cineva, păgubit într-un fel sau altul de semeni, împarte dreptatea cu mâna lui, nu ultragiază pe nimeni. Decât la nivel declarativ. Sigur, la noi încă n-au apărut celebrii vigilanti (sau, ca să fim corecţi, au dispărut odată cu ultimul haiduc), aşa că modul obişnuit în care este tratată injustiţia se rezumă la înjurături, blesteme şi, eventual, 30 de secunde într-un buletin de ştiri.

De aceea, condamnarea lui Becali cu suspendare pentru sechestrarea celor care i-au furat maşina va părea multora chiar excesivă! În fond, ce-a făcut? S-a substituit unei justiţii anemice şi, de prea multe ori, suspectată de corupţie, politică sau financiară. Oamenii văd zilnic la televizor zeci de cazuri de crime, violuri, jafuri, trafic de persoane sau de influenţă, furt din banul public, mită, dar, cu foarte mici excepţii, nu află şi deznodământul judecării lor de către instanţe. Doar dacă, desigur, e vorba de nume sonore din politică sau showbiz, şi interese superioare cer o supramediatizare.

De foarte multe ori ne simţim neputincioşi în faţa valului de mizerii cu iz infracţional care ne agresează permanent. De la micul comerciant care ne fură la cântar sau care ne vinde produse stricate, ascunse sub 2-3 de bună calitate, la vecinul care ascultă manele la 2 noaptea sau la cel care foloseşte cu spor bormaşina sâmbăta, la 7 dimineaţa, de la administratorul care fuge cu banii de întreţinere până la politicianul care fură o fabrică cu totul, de la interlopul care învârte pe degete ghiuluri de juma’ de kil şi zeci de mii de euroi până la măruntul găinar, paznic ad-hoc al locurilor goale de parcare, de la cel care intră cu tupeu în faţa ta, la o coadă, până la cel care-şi lasă jeep-ul pe trecerea de pietoni, de la funcţionarii cu mâinile până la umeri în banii publici până la miniştrii cu cotă parte din orice privatizare patronată de ei… Toţi par intangibili într-o societate în care n-ai cui să te plângi. Sau, atunci când fapta e cu adevărat gravă, te trezeşti în faţa unei justiţii în care procesele sunt tărăgănate suficienţi ani încât oamenii să uite de ele iar sentinţele blânde să treacă neobservate. Sentinţe cumpărate de multe ori cu bani sau cu ordin politic, atunci când nu sunt emenaţia unei incompetenţe crase. Şi-atunci, nu există om care să nu-şi fi dorit să-şi poată face dreptate singur, fără teama de a fi tras la răspundere. Adică exact ce-a făcut Becali. Iar justiţia a dat azi semnul că, deşi nu e frumos ce-a făcut incriminatul, nici nu-i ia în nume de rău că i s-a substituit.

Sigur, decizia de a-l trimite după gratii pe latifundiarul-liberal-patron-de-echipă-de-fotbal ar fi fost absolut anormală în aceeaşi ţară în care un şofer care goneşte pe şosea şi omoară 3 oameni, se poate bucura de libertate.  Dar, problema în cazul Becali nu e dacă el trebuie să stea sau nu la puşcărie. Sunt convins că şi de acolo ar fi găsit o cale de a polua spaţiul public, diseminându-şi elucubraţiile auto-suficiente. Ci, dacă decizia Înaltei Curţi nu legitimează, cumva, genul acesta de justiţie particulară, condamnabilă, dar… cu împăciuitoare suspendare. La care au bani şi bodyguarzi, dar care poate fi lesne aplicată de acum, dat fiind precedentul creat, şi de omul de rând, cu acces la un cuţit sau o ulucă. Dacă nu cumva, azi, femeia aceea legată la ochi nu şi-a recunoscut impotenţa în faţa scurtcircuitelor infracţionale din ţară, externalizându-şi tacit mecanismele de sancţionare a celor care atacă integritatea fizică sau bunurile unei persoane particulare din România, pasând celor care se consideră victime, responsabilitatea pedepsirii vinovaţilor.

***

Dacă ţi-a plăcut această postare, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta) pentru a fi printre primii care vei afla, printr-un mail, ce articole noi au mai apărut pe blog.