înecatul mesianic

N-am mai scris de ceva vreme despre politică şi despre personajele ei “pitoreşti” pentru că lucrurile nu fac decât să se repete. Oricât ar părea de ciudat, nu se-ntâmplă nimic nou, ci se pun în scenă aceleaşi scenete vechi menite să distragă atenţia oamenilor de la mirosul capului de peşte. Nu prea mai simt nicio plăcere în a încerca să desluşesc iţele comportamentului celor din fruntea mesei, în primul rând pentru că am senzaţia, din ce în ce mai accentuată, că nu există, de fapt, niciun fel de plan, mai mult sau mai puţin elaborat, şi că, de cele mai multe ori, analiştii “văd” puzzle-uri complexe acolo unde nu e decât haos şi întâmplare. Ei se încăpăţânează să descopere strategii şi viziuni acolo unde nu sunt decât reacţii, toane şi impulsuri.

Cu atât mai puţin am chef să scriu despre ieşirile locatarului de la Cotroceni şi să încerc să le găsesc vreo raţiune. După cum se poate observa cu ochiul liber, omul e departe de marele combinator politic pe care l-au acreditat slugile talibane şi adversarii neputincioşi. Singurul lucru pe care l-a reuşit în 10 ani a fost să rămână la putere prin orice mijloace. În rest, a eşuat în absolut tot. N-a construit nimic şi a condus România fără nicio idee profundă în cap, ci ca un căpitan beat şi legat la ochi. Strategiile lui durau 5 minute, cam cât umorile şi crizele de personalitate. Repet, singura explicaţie a “succesului” lui a fost incapacitatea celorlalţi de a înţelege că el e e gata să facă orice şi să coboare oricât de jos e nevoie.

Aşa că n-o să comentez prea mult apariţia televizată de aseară. A semănat cu cele de dinainte şi, pentru mine, n-a reflectat faptul că băsescu îşi construieşte viitorul politic de după terminarea mandatului. Asta ar presupune o strategie, o rigoare, o logică. Dimpotrivă, mi s-a părut că văd iar un om care se îneacă şi dă disperat din mâini. Devine din ce în ce mai clar că sindromul mesianic e real şi nu doar o găselniţă de a strânge voturi. El nu joacă rolul de singur împotriva tuturor, ci e din ce în ce mai convins că e cel ales să cureţe ţara de demoni. Care sunt din ce în ce mai mulţi, desigur. Ultimul adăugat pe listă este Guvernatorul BNR, pe care, cu ceva vreme în urmă, îl peria pe toate părţile, doar-doar o obţine vreo firimitură din relaţiile de care se bucură acesta în afara ţării. Nici FMI-ul nu mai e mâna salvatoare care i-a dat bani pentru a acoperi incompetenţa guvernelor Boc. Dar, aşa cum spuneam, nu sunt decât semnele din ce în ce mai evidente ale unui delir de tip don qujotesc, cu diferenţa că personajul din cartea lui Cervantes avea un suflet nobil, iar acţiunile lui erau dezinteresate.

N-aş fi scris rândurile acestea dacă nu aş fi înregistrat, cu silă, un nou record pe care România e gata să-l atingă. După ce ne-am remarcat cu cei mai mulţi Moşi Crăciuni pe metrul pătrat şi cu cel mai lung cârnat din lume, e timpul să devenim singura ţară din lumea civilizată în care şeful statului (mediatorul, nu-i aşa?) cere oamenilor să manifesteze în piaţă împotriva executivului.

Evident, în mintea lui tulburată şi în cea a talibanilor săi, să organizezi conform legii un referendum este o lovitură de stat. Să întărâţi oamenii şi să-i chemi la mişcări de stradă antiguvernamentale este, dimpotrivă, o mostră de democraţie. Pe care, sunt convins, o invidiază şi Barack Obama, pentru că el nu poate, ca preşedinte, să le ceară americanilor să demonstreze împotriva prim-ministrului.