încremenirea în blazare

Să vorbim niţel despre blazare, aşa, uşor exaltat şi puţin didactic :) N-o să-mi intitulez postarea „Blazarea la tineri”, aşa cum ar suna unul din sutele de referate care împânzesc Internetul, tocmai bune de a fi copiate şi servite drept creaţii proprii unor profesori mult prea naivi sau dezinteresaţi. Pentru că nu e un fenomen restrâns la adolescenţi, deşi, dacă începi să fii blazat la 14-15 ani, ce-o să faci mai târziu?

Adolescent fiind, nici nu cred că mi-am pus problema dacă sunt sau nu blazat. Mă interesau atâtea lucruri, zilele mi se păreau prea scurte şi nopţile prea lungi. N-aveam suficienţi ochi să citesc şi suficiente minute să aflu lucruri noi. Aproape fiecare zi aducea cu ea noi oameni, cu misterele lor, cu frumuseţile lor. Trebuiau descoperiţi, înţeleşi, eventual iubiţi.
Blazarea e, în fond, negarea căutării. E încremenire, îngheţ, indiferenţă. Viaţa înseamnă căutare. De la mediul cel mai propice, la filosofia cea mai potrivită acestuia. De la explicaţii la înţelegerea fenomenelor. De la trasarea drumurilor la alegerea celui mai bun şi, implicit, a partenerilor de călătorie. Viaţa înseamnă mişcare. A gândurilor, a sentimentelor. Înseamnă frământare şi căutarea echilibrului. Dar acela care evoluează mereu. Nu cel încremenit în automulţumirea dată de găsirea unei stabilităţi călduţe, fie ea şi mediocră.
La 16, 17 sau 18 ani începi să te cauţi. Alergi după tot felul de Fata Morgana. Te loveşti cu capul de pereţi, te împiedici, te ridici şi alergi mai departe. Fiecare zi înseamnă noi întrebări, noi răspunsuri, noi reevaluări ale răspunsurilor de ieri.

Sigur, poţi privi lumea ca pe ceva exterior ţie. Ca pe un sat în care, de pe vârful înalt de munte pe care te-ai refugiat, cobori pentru a cumpăra pâine sau a munci câte ceva ca să strângi banii necesari reparării căruţei. Poţi să-i priveşti pe ceilalţi ca pe nişte actori, ascuunşi în spatele măştilor, părându-ţi astfel inutil efortul de a privi şi înţelege. Poţi să te ignori ca om şi să reacţionezi la stimulul cel mai puternic. Poţi abandona hăţişul ideilor şi poţi adopta ca decor de viaţă sistemul autoreglabil de instincte. Poţi renunţa să-ţi mai pui întrebări, în favoarea liniştii pe care ţi-o dă absenţa răspunsurilor. În momentul în care nimic nu te mai interesează, înseamnă că nimic nu mai solicită efortul, ideile, implicarea, responsabilitatea ta. Nimic important de avut, nimic de pierdut, nu-i aşa ?
Mirarea face parte din sistemul înţelegerii. Absenţa ei nu denotă înţelepciune, ci lipsa oricărui interes pentru a desluşi mecanismele universului din care faci parte. Indiferenţa faţă de oameni, faţă de motivaţiile lor, faţă de sistemul de trăiri şi creaţii, este cea mai sigură cale de a nu ajunge niciodată „sclavul” relaţiilor umane, atât de “costisitoare” ca timp şi afecte. Viaţa e prea scurtă pentru a ne complica, nu? Şi începi să elimini toate acele elemente care ţi-o îngreunează, care par să ţi-o scurteze. Şi te transformi, încet, într-un organism ale căror unice reacţii sunt determinate de elementele care îi asigură supravieţuirea.
De atâtea ori am spus şi eu că nimic nu mă mai miră. Şi, în fiecare zi, descopăr cu multă plăcere că mă miră o mulţime de lucruri. Atunci când mă mir, mă simt viu. Atunci când încerc să înţeleg, am senzaţia că eu ţin hăţurile vieţii şi nu invers.
Atunci când eşti crescut cu ideea că nu contează în viaţă decât satisfacerea nevoilor de bază, devii „imun” la orice influenţă din partea celorlalte componente ale acestui miracol care este existenţa omului. Pui pe pilot automat şi încerci să rupi, cu mânile atârnând pe geam, cât mai multe frunze pe care să ţi le aşterni la capătul drumului ca să poţi adormi liniştit.
A fi blazat înseamnă a nu fi om. Înseamnă să reprimi în tine exact acele impulsuri care deosebesc omul de animal. Înseamnă ca iubirea ta să fie una instinctuală şi superficială. Ideile tale să fie şablonarde şi liniare. Dimineţile să semene cu serile. Înseamnă să te condamni singur la o continuă rătăcire printr-o pădure de copaci împietriţi, cu forme umane.