Mai ţineţi minte revistele din anii ’70 în care erau desenate maşinile viitorului? Cu forme avangardiste şi dotări SF, vehiculele erau date ca sigure umplând străzile şi, mai tare, văzduhurile primilor ani ai secolului 21. Ei bine, am trecut de ceva timp de anul 2000, şi autoturismele arată cam la fel cu cele de acum 40-50 de ani. Şi tot la stop satu minute în şir, dacă vor să ajungă undeva. Cam la asta m-am gândit văzând harta frumos colorată pe care Victor Ponta a arătat-o în Parlament, însoţită de planurile de construire a autostrăzilor în România următorilor ani.
Ţara căreia i-au trebuit 20 de ani să facă o amărâtă de ciozvârtă de drum cu două benzi pe sens, până la mare, visează la mii de de kilometri de fâşii asfaltate, care să lege oraşele patriei între ele şi pe ele de suratele din toate punctele cardinale. Să ne-nţelegem, e frumos să visezi. Mai rău e când te trezeşti şi constaţi că tot o zi faci până ajungi la marginea spaţiului mioritic. Ai merge cu trenul, dar tot o zi ţi-ar lua. Cu avionul nu-ţi prea dă mâna, că nu sunt curse low-cost până la Sofia, Praga sau Budapesta, de exemplu. Iar politicienii îţi explică, pătrunşi de tristeţea eşecului neimputabil lor, că nu se poate, că nu sunt bani, că pensii, că salarii, că sănătate, că învăţământ…
Lucruri care, se pare, au dispărut de tot din ţara vecină, pentru că ei sunt cuprinşi de mai mulţi ani de o frenezie a asfaltatului, ceva de speriat. Ştiţi câţi kilometri de autostrăzi au ungurii? Peste 1400. Cam de 2,5 ori mai mulţi decât noi. Ştiţi că ei sunt de două ori mai puţini decât noi, iar ţărişoara lor e mai mică de 2,5 ori decât România? Ştiţi la ce suntem egali? Şi noi şi ei am scăpat de comunismul cel rău în acelaşi an: 1989!
În timpul prezentării premierului, un ales a ieşit din sală, convins că nu e o chestiune care să-l privească, pentru că 2022, anul final al preconizatului “dezmăţ” infrastructural autostradistic, nu-l va mai prinde în funcţie. Eu cred că e optimist. Mie mi-e teamă că realizarea (improbabilă) a tuturor planurilor guvernamentale nu ne va prinde pe niciunul dintre contemporanii acestui moment de elan vizionar cu funcţii vitale măsurabile.
Şi asta nu pentru că cei puşi, răspuşi, rotiţi la conducere, n-ar vrea. Sunt convins că ei vor. Toţi vrem. Mai greu e cu nemuncitul şi cu furatul. Pentru scăderea incidenţei acestor maladii în rândul populaţiei autohtone nu s-au făcut grafice frumos colorate şi nici studii de fezabilitate. Că… nu sunt bani, desigur! :)
PS. Eu mă întreb de ce, dacă tot e gratis să visăm, n-o facem în stil mare! Iată ce propunere am eu pentru următorii… hai să zicem… 10 ani, că mai luăm şi pauze!
