Oamenii mari nu ştiu de cele mai multe ori cum să reacţioneze în faţa suferinţei celorlalţi. Sau a bolii. Sau a morţii. Mă număr printre ei. Ani de încorsetare socială, de limite autoimpuse, de fracturi comunicaţionale, îşi pun amprenta asupra capacităţii de ne exprima empatia, chiar şi când aceasta este puternică şi profundă. Copiii nu au această problemă. Trăirile lor sunt vizibile, bucuria şi tristeţea se împărtăşesc uşor şi firesc.
O fată de 14 ani din Marea Britanie a făcut un gest deosebit pentru prietena ei cea mai bună, diagnosticată cu o tumoare la creier, inoperabilă. De la 7 ani, Nia (acum în vârstă de 12 ani) are pierderi de memorie, probleme cu vederea şi ameţeli. În urma tratamentului cu citostatice, şi-a pierdut şi părul.
Ei bine, pentru a-i face prietenei ei mai uşoară traversarea acestei perioade, Ffion Ward, căci aşa o cheamă pe eroina acestei poveşti adevărate, s-a ras în cap. Spune că a fost puţin ciudat la început, dar s-a speriat gândindu-se că Nia nu va mai trăi mult timp şi a decis să facă un gest care să-i arate acesteia că rămâne lângă ea, orice s-ar întâmpla. Şi, oricum, se amuză ea, au amândouă multe pălării, aşa că nu va fi nicio problemă.
În plus, ea a reuşit să strângă şi o sumă de bani pentru a o dona Spitalului de copii din Wales şi organizaţiei Cancer Research UK. 1000 de lire sterline. Nu e mult, dar pare uriaş, într-o lume în care astfel de gesturi sunt prea rare.
Ffion spune că a conştientizat că trebuie să profiţi la maxim de timpul pe care îl petreci cu cei apropiaţi. Din păcate, sau din fericire, nu e niciodată prea devreme pentru a învăţa această lecţie…
Iată-le pe cele două prietene, înainte ca Ffion să facă gestul deosebit.
PS. Click pe prima poză pentru a o vedea mai mare. Foto şi info: dailymail.co.uk
Toate astea , limitele autoimpuse , fracturile comunicationale , incorsetarile de tot felul sunt rezultatul unui indelung exercitiu mental care incepe in momentul in care pentru prima data un gand formulat a luat-o inaintea emotiei . Este inceputul pierderii inocentei , al conflictului dintre minte si inima . De aici urmeaza procesul invatarii sistematice in care mintea se inscauneaza si desparte apele , in bine si rau . Am uitat atat de mult sa reactionam normal , incat nu mai suntem atenti la rarele momente cand ni se-ntampla sa raspundem ” pe negandite ” . Ca in cazul reflexelor care exclud interventia gandirii . Dar cel mai bine ar explica asta arta de a trage cu arcul din zen-ul japonez . Discipolul stapaneste tehnica atunci cand atinge tinta fara interventia vointei si gandirii . Atunci este el ” prezent ” , aici si acum , pentru ca altcineva a preluat controlul -subconstientul care vede fara sa vada , aude fara sa auda , atinge fara sa atinga .
Daca mintea noastra ne-a pervertit intr-atat , este tocmai pentru a recastiga inocenta aceasta , a subconstientului incapabil sa distinga intre bine si rau , ori alte dualitati si nimanui nu-i e interzis sa revina la adevarata sa conditie .
Poate nostalgia acestei stari ne face sa admiram gesturile neprefacute ale copilului care nu pierde timpul calculand consecintele . Cu cat executantul unui penalty incearca sa pre-vada , cu atat risca sa rateze .
Scuze pentru aceasta mica evadare in filozofie , am vrut sa vin cu o nota de optimism : nu intamplator ne pierdem inocenta si avem mereu in fata sansa de a ne regasi .