I-am cunoscut acum aproape 10 ani. Prima dată, prin intermediul casetei VHS pe care-și înregistraseră spectacolul cu care voiau să intre în concursul de teatru din cadrul LicArt-ului, pe care îl organizez din 2001. Apoi, pe viu, la Finala din 2006, când au jucat în fața unei săli pline și a membrilor Juriului din acel an, actrița Maia Morgenstern, criticul Cristina Modreanu și regizorul Felix Alexa. De altfel, au și cucerit atunci Marele Premiu, performanță pe care o vor repeta în 2009.
Vorbesc despre Atelierul de Teatru, trupa Colegiului Național Mihai Eminescu din Botoșani. M-au impresionat de prima dată. Sub coordonarea a doi inimoși, Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca, adolescenții transmiteau atâta bucurie de a juca, de a se juca, de a transmite, de a rezona, de a se lăsa descoperiți în spatele personajelor, încât cei din sală îi priveau mereu fascinați. Aș putea vorbi mult despre ei, acești ”ei” fiind mereu alții, pentru că, așa cum e ușor de dedus, în trupele de teatru de liceeni, generațiile se schimbă maxim la 4 ani.
Ultima oară i-am văzut tot la LicArt, la ediția aniversară din 2011, când au pierdut la mustață Trofeul, în fața celor din Sf. Gheorge. Din acel an, din păcate, LicArt-ul a renunțat la secțiunea Teatru, rămânând doar cu Poezie și Fotografie. Îmi lipsește mult partea aceea de festival, dar… astea-s vremurile, e foarte greu să ții în viață un astfel de concurs atunci când aproape nimeni nu e interesat să îl sprijine material. Dar asta e altă discuție.
Așa că, atunci când am primit invitația la cel mai nou spectacol al lor, a little drop of Hamlet, am simțit că vreau să-i revăd. Și mă bucur că am făcut-o. O reinterpretare a dramei prințului danez, văzută prin ochii unor adolescenți de 17 ani, cu câteva soluții regizorale inteligente și unele partituri dificile, duse la capăt cu talent. Pentru o oră și un pic am retrăit emoțiile și bucuria de a vedea tineri entuziaști, dorindu-și din tot sufletul să ofere spectatorilor o evadare din cotidian în timpul căreia să reușească să-i atingă în gânduri și/sau trăiri. Mi s-a făcut dor de LicArt-teatru.
Dar cel mai tare m-a mișcat reacția lor la final, la aplauzele celor câteva zeci de oameni care încăpuseră în mica sală Studio a Teatrului Excelsior. Unora le curgeau, pur și simplu, lacrimile pe obraz și în aproape toți ochii se vedea o emoție intensă și o bucurie profundă că fuseseră auziți și simțiți. Pentru câteva clipe, mi-a revenit optimismul de pe vremuri, că mai avem o șansă, noi ca populație care visează să redevină nație.
PS: Click pe poze dacă vreți să le vedeți mai mari!
