eu cred în Jean Valjean

Cineva, cândva, în nu mai ţin minte ce împrejurare, m-a-ntrebat în ce cred. Eu cred în Jean Valjean… Nu ştiu dacă a existat. Sau dacă fiinţa în carne şi oase care, poate, l-a inspirat pe Victor Hugo când a scris Mizerabilii, semăna atât de bine cu personajul principal. În aceste timpuri, dominate de o sufocantă revărsare de superficialitate, egoism, prostie şi agresivitate, mi-e greu să cred că există diguri construite din cel mai pur material uman, aşa cum a fost Jean Valjean. Există însă, în fiecare dintre noi, dorinţa ascunsă ca cei dragi să fie asemănători idealurilor noastre.

De aceea, de câte ori cunosc un om, se trezeşte în mine speranţa că-l voi întrezări, măcar puţin, măcar pentru o clipă, pe Jean Valjean. Cu timpul, am învăţat că nu e de ajuns ca el să existe. Trebuie descoperit chiar şi în spatele celor mai agresive ziduri. Trebuie să te ridici cât mai aproape de vârful pe care l-a aşezat Hugo. Pentru a-l vedea pe Jean Valjean, trebuie să fii un pic Jean Valjean.

Un profesor de limba română din liceu ne spunea că fiecare om vede în jurul lui atâta frumos cât există în el. De aceea, cu cât mai înaltă este bolta sufletului, cu atât frumuseţea celuilalt trezeşte ecouri prelungi. Pentru asta, de câte ori nu-l văd pe Jean Valjean, privesc în mine şi-mi măsor deschiderea porţii. Mi-e greu să cred şi totuşi merg printre oameni, cu privirea în ochii lor. Şi-l împing de fiecare dată pe Jean Valjean să se recunoască în ceilalţi.

Există în viaţa noastră momente în care nevoia de punţi între noi devine prea puternică pentru a o mai putea ascunde în colţul cu frustrări. Trăim într-o epocă în care individului-consumator i se oferă hrană pentru instinctele sale, în speranţa că va cere din ce în ce mai mult. Şi societatea se va rostogoli mai departe, neantizându-ne pe toţi într-un uriaş bulgăre de indiferenţă şi singurătate. Se inventează generaţii care întorc spatele valorilor şi deschid porţile superficialului şi ale kitschului, ale inculturii şi agresivităţii. O generaţie care urlă în pieţe şi sfârşeşte prin a se închide în case. O generaţie în care celălalt nu există. El doar concurează. O generaţie care n-a auzit nici de Hugo, nici de Mizerabilii, cu atât mai puţin de Jean Valjean. Împinşi de maeştrii publicităţii spre lumea derizoriului, tinerii se acoperă cu măşti zâmbitoare. Şi, scârbit, sau poate doar deziluzionat, întorci capul şi nu mai vezi privirile uşor melancolice şi uşor optimiste, uşor îndurerate de imperfecţiunile creaţiei şi dornice de frumos ale lui Jean Valjean.

Categorii: anacronic
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular: