De fiecare dată când expun public ceea ce consider eu a fi găunoșenia formelor fără fond care au invadat societatea noastră, mai ales în locuri unde pot face mai mult rău decât bine, cel mai des mi se aduc nu contra-argumente (astea sunt greu de găsit odată scuturată realitatea de orice propagandă), ci reproșuri că nu spun nimic și despre ”ăilalți”. Ce, ăilalți sunt mai buni?
Unii, cu siguranță nu. Alții, da. E posibil ca media de incompetență, rea-intenție, arivism, necinste, delăsare, să fie aceeași. În fond toți sunt parte a aceleiași populații. Există, însă, o mare diferență: gradul de impostură. ”Ăilalți” nu ni s-au prezentat și nu ne-au fost ”vânduți” pe post de altceva. A, c-au încercat ei să-i fraierească pe unii cu promisiuni… Ăsta e jocul politic, prost e cel care nu-l înțelege. Dar n-au mimat niciodată rolul vânzătorului de bilete la cinema care se imaginează regizor cu 5 Oscaruri. Sau, dacă au încercat, n-au beneficiat de forțe manipulatorii colosale care să-i convingă pe cetățeni că pantofii ăia sclipicioși din mușama ordinară sunt, de fapt, din piele de cea mai bună calitate, care nu numai că o să ne facă picioarele să domnească în ei, dar o să ne și țină toată viața.
Da, îmi displac multe lucruri la societatea în care trăiesc și la unii oameni care o compun. Pe unele le detest de-a binelea. Parvenitismul, de exemplu, sau neasumarea responsabilității, sau scuipatul unde s-a lins (și viceversa), sau răutatea prostului. Dar, dintre toate, impostura e cea care-mi trezește cele mai virulente reacții.
Da, detest din rărunchi oamenii care nu-și cunosc lungul nasului, care visează și acceptă funcții pentru care nu sunt pregătiți, incapabili să-și recunoască limitele și greșelile. Le detest agresivitatea cu care încearcă să-și camufleze găunoșenia, aroganța cu care-și imaginează că părerile lor meschine despre măruntul univers în care se-nvârt țin loc de viziune amplă asupra societății, inconștiența cu care-și asumă roluri pentru care nu au nici anvergura, nici inteligența, cunoștințele, echilibrul sau capacitatea de analiză și sinteză necesare. Autosuficiența cu care își imaginează că o mică afacere reușită, sau limbajul de plastic și conexiunile necesare prin care au tras fonduri europene pentru vreun ong care să împacheteze fum îi fac superiori ”neproductivilor” bugetari, profesori, medici, polițiști, funcționari publici.
Detest înlocuirea argumentelor cu sloganuri și a raționamentelor cu șabloane lipsite de orice substanță, dar atât de rostogolite de media încât ajung să dea senzația superficialilor că și înseamnă ceva. Detest talibanismul și agresivitatea cu care îi acuză pe oponenți de vinovății abstracte. Da, îi detest pe cei care știu să-și ambaleze fățos nimicul și să-l vândă altora pe post de rarități luxoase fără de care viața ta n-are sens. Pe cei care, de fapt, n-au nimic de spus, dar maschează asta cu un șuvoi de vorbe, uneori meșteșugit îmbinate, care te amețește și-ți dă senzația de concretețe, de substanță, de valoare. Pe cei care nu cred în nimic în afara propriei persoane. Care maschează cu diplome frumos înrămate ziduri scorojite și de-o banalitate aproape fizic dureroasă. Oamenii în care dubiile nu-și găsesc locul printre atâtea convingeri. Pe cei care se legitimează reciproc, prin preluarea în cerc a acelorași discursuri gelatinoase, prin care își confirmă credințele induse mai mult de apartenența la o anumită elită închipuită decât de o gândire proprie profundă.
Da, îi detest organic pe cei care fac din rahat bici. Dar, mai mult decât pe ei, îi detest pe cei care aplaudă, jurându-se că l-au auzit pocnind!
