despre rostul scriitorului şi al cuvintelor lui… (2)

Putem avea aceeaşi atitudine în faţa unui tablou sau a unei poezii? În faţa unei fotografii sau a unui gest? Nu cumva, în aceste cazuri, atribuim din oficiu o intenţie creatorului? Aceea de a spune, de a ne spune ceva? De a ne face să înţelegem sau să simţim puţin din universul său pe care şi l-a interiorizat pentru a-l putea recrea în cuvinte sau culori? Nu aşteptăm ca mintea noastră să fie inundată de idei, aşa cum sufletul nostru e inundat de emoţii?

A fi mai bun nu e o problemă de chimie, de transfer de minerale între celule. E un rezultat al evoluţiei spirituale. Şi asta nu se poate obţine doar rezonând, ca o cutie goală, la cuvinte. Ci ca o structură care se rearanjează subtil, în special la nivel ideatic. Toţi oamenii simt. Pentru asta n-ai nevoie de cuvinte care să-ţi descrie simţirile altora. Mai ales că, din cauza incapacităţii noastre de a ne rupe de noi înşine, nu vom putea niciodată simţi exact ce-a simţit celălalt. Iar asimilarea emoţiei lui, reprodusă în cuvinte, nu e decât o aproximare grosolană. A simţi, e pentru toţi, un act mecanic. Rareori implică voinţa şi, de ce să nu recunoaştem, şi mai rar, conştiinţa. Nu ne stă în putere să ne controlăm trăirile şi, prin urmare, orice transfer de senzaţii între creator şi spectator scapă de sub controlul amândurora. În schimb, ideile sunt o magmă mult mai uşor de transpus în cuvinte. Asimilarea lor nu se face mecanic, necesitând cel puţin activarea centrilor înţelegerii.

Ca să mă întorc la cei care nu scriu pentru ceilalţi, nu ne-am simţi, oare, trădaţi, dacă am afla că pictura sau romanul respectiv n-au fost făcute pentru noi, nu vroiau să ne spună nimic, erau destinate doar eliberării „creatorului” de tensiunea talentului care-l tulbura ? Sigur, ne putem imagina idei, le putem pune noi în spatele cuvintelor citite, dar atunci, cine mai e creatorul ? Al cui e meritul ? Un scriitor care „trădează” să se aştepte la trădare din partea creaţiei sale. Şi să renunţe la a-şi mai aroga paternitatea operei. Sau titlul de scriitor. 
Am scris rândurile astea după ce-am citit multe din creaţiile tinerilor liceeni care s-au înscris la LicArt. Nu ştiu câţi dintre ei scriu pentru ceilalţi, câţi vor să dăruiască din preafrumosul acumulat, din ceea ce au înţeles din lumea asta. Nu ştiu câţi nu se mulţumesc doar de a se încăpăţâna să creadă că, dând o altă formă trăirilor lor de fiecare zi, acestea devin mai interesante, mai demne de a fi împărtăşite.
Eu cred că rostul celor care pot mânui cuvântul e să le împărtăşească şi celorlalţi valorile şi credinţele lor, pentru că, singuruil lucru care ar trebui să-i intereseze este dacă omul de lângă ei evoluează sau nu. 
Eu, când încep să scriu, mă gândesc dacă am ceva de spus. Care ar putea schimba ceva. Şi dacă chiar cred că are rost. Şi, de cele mai multe ori, reuşesc să termin ce-am avut de scris.

***

Citeşte şi: despre rostul scriitorului şi al cuvintelor lui… (1)