de din vremuri de demult

Jeana Gheorghiu a fost unul dintre cei mai inteligenţi şi buni oameni pe care i-am cunoscut. Şi, desigur, unul dintre cei mai profesionişti jurnalişti pe care i-am întâlnit. Şi n-au fost mulţi, pe cuvânt. De altfel, de la ea şi de la Gigi Călin am învăţat cam tot ce ştiu în profesia asta care mi-a umplut (sau golit, după caz) ultimii 20 de ani.

Am întâlnit-o prima dată la începutul anilor ’90, când mergeam la mama la serviciu, la TVR. Pe atunci nici nu mă gândeam că voi ajunge vreodată să lucrez în media. Dar traduceam nişte documentare pentru Redacția de Tineret, unde era Jeana redactor-șef. Aşa am cunoscut-o şi, cred eu, ne-am plăcut reciproc. Îmi plăcea s-o ascult tot atât de mult pe cât îi plăcea ei să povestească. Singura problemă era fumul de la ţigările ei, aprinse una de la alta, care umpleau camera şi-mi înroşeau ochii şi gâtul. Dar era un sacrificiu nu foarte greu de făcut în schimbul beneficiilor :) Am reîntâlnit-o în 1993, atunci când m-am dus la concurs la Radio Total. Aşa cum am mai povestit, am luat primul şi aşa am ajuns să învât meserie de la Jeana. N-a durat mult colaborarea noastră, doar 4 luni, dar atunci s-au pus bazele omului-jurnalist, nu ale simplului lucrător în media.

Am ţinut legătura de-a lungul anilor şi am lucrat din nou împreună un an, în 2005, la Naţional. Cum a ajuns directoare acolo, m-a chemat “să facem televiziune adevărată”. Din păcate, nu s-a putut, pentru că patronii voiau să conducă postul ca pe o fabrică de sucuri. În 2006 au scăpat de ea, şi, după câteva luni, şi de mine, că eram “omul ei” :) Un an mai târziu, s-a stins din viaţă.

Fotografia e făcută în 1998, când Jeana s-a alăturat, pentru scurt timp, echipei Antenei 1.

Pe cât de dură părea pe dinafară, pe atât de sensibilă şi uşor de rănit era pe dinăuntru. Biroul ei era ca o sală de aşteptare în gară. Intra oricine voia, de la femeia de serviciu la reporterul pe social. Aveau, n-aveau treabă, oamenii umpleau camera non-stop. De multe ori, dacă aveam vreo vorbă cu ea, trebuia să o “extrag” din mulţime şi s-o duc într-un colţ. Şi atunci ne întrerupeam din 3 în 3 minute, când mai apărea cineva ca s-o salute sau s-o-ntrebe ceva.

Astăzi nu s-ar mai fi potrivit deloc peisajului media. S-ar fi simţit. probabil, un musafir nedorit, anacronic, desuet, cu valori “depăşite” şi mult prea necomerciale. Şi câtă nevoie ar avea “jurnalismul” de azi de cineva ca Jeana Gheorghiu.

Aş putea vorbi mult despre ea, şi poate o voi mai face. Dar acum mai spun un singur lucru. Mi-a zis într-o seară, după lungi, extenuante şi afumate discuţii despre noua grilă: “Radu, în televiziune, ca şi în viaţă, trebuie să te decizi dacă te îmbraci în frac sau în trening. Nu le poţi combina.”

PS. Click pe poză pentru a o vedea mai mare.