Din vremuri de demult

Două lucruri mi-am dorit când eram mic. Un cal şi un pian. Sigur, n-aş fi putut să am grijă de amândoi în acelaşi timp… :) Da, de atunci visam să am un cal (neapărat alb), cu care să străbat în goană câmpuri şi păduri, cu siguranţă pe vastele mele domenii. Nu-mi amintesc, dar pot să-mi închipui dezamăgirea de a fi cocoţat pe o mârţoagă din lemn şi alte materiale reciclabile, pentru a fi imortalizat spre mândria familiei, un fel de Harap Alb în multe dungi, călare pe Ducipal :))

După cum se poate lesne vedea, eram îmbrăcat şi tuns în stilul disco al anilor ’70, chiar dacă, probabil, designerul de la fabrica de textile şi frizeriţa habar n-aveau de trendul mondial. Interesant e că nu mă vedeam, totuşi, vreun cavaler sau vreun haiduc, de unde şi absenţa uneltelor aferente. Sau poate fotograful chiar n-avea în dotare săbiuţe, scuturi, praştii, ghioage sau flinte.

PS. A, şi pianul… Da, mi-am dorit unul. Şi am avut o bunică destul de avută ca să mi-l poată lua. De ziua mea, la 14 ani, am aşteptat-o toată ziua cu nerăbdare. mi se nărăzise mie că o să vină cu un camion în care va fi un pian. Sau o pianină, că noi stăteam la bloc. A venit cu … o chitară. Pe care, de ciudă, am pus-o într-un cui, ca obiect decorativ. La cât îmi place mie muzica de pian, am senzaţia că, fără să devin vreun Dan Grigore (sau, mai ştii?), aş fi învăţat să cânt şi nu m-aş fi plictisit vreodată de asta.

PPS. Click pe poză, ca s-o vedeţi mare.

***