Ştiţi ce se-ntâmplă când se-ntâlnesc poezia, fotografia şi teatrul cu nişte tineri deosebiţi? Sau invers? Se naşte LicArt! Nu ştiţi ce e asta? Shame on you! E cel mai mare concurs de arte din România. Deschis exclusiv liceenilor! S-au făcut 11 ani de când, alături de câţiva prieteni, încerc să le ofer tinerilor un spaţiu în care să se descopere şi să se împărtăşească celorlalţi. Se pare că reuşim :) Vreţi dovezi? Luaţi de priviţi şi citiţi creaţiile lor, premiate anul acesta! Şi vă rog sharuiţi-le şi cu prietenii voştri! Chiar merită să aducă puţin frumos în vieţile cât mai multor oameni!
Category Archives: cuvinte
Alex
Alex colecţionează goluri. Aşa cum alţii strâng timbre, cutii de chibrituri, pitici de grădina, neveste… Alex strânge goluri. Cu pasiune, cu entuziasm, cu inconştienţă… Ca orice colecţionar care se respectă. Le simte de departe, le adulmecă, îi sticlesc ochii. Le ia, le întoarce pe fiecare parte, le trage în piept mireasma, le apropie, apoi le îndepărtează de ochi. Ce mai? O beţie a colecţionării de goluri. Alex iubeşte golurile. Golurile îl iubesc pe Alex. Golurile îi iubesc pe toţi oamenii. Dar Alex crede că e privilegiul lui de a schimba, astfel, păreri cu viaţa. Alex e un om bun. Dar bunătatea n-are ce căuta în arta colecţionării de goluri. Iar povestea noastră, despre asta este. Nu despre bunătate sau frumuseţe
Etajul III
Plânge. Discret, ca şi când n-ar fi vrut să deranjeze pe nimeni. Plânge elegant, aşa cum e şi îmbrăcată. Într-un colţ, cu faţa la perete, căutându-şi în geantă, cu mişcări grăbite, dar fără umbră de brutalitate în ele, o batistă. Corpolentă, dar fără să pară masivă, se strânge toată iar lacrimile curg. Nu se gândeşte să şi le şteargă cu dosul palmei. Mâini îngrijite. Deja au început să picure pe pielea întinsă a genţii, făcându-i model… Plânge încet, fără zgomot, fără tremurături… Nu plânge pentru cei de pe hol, nu plânge ca să fie văzută, ca să fie întrebată cu compătimire dacă s-a-ntâmplat ceva… Probabil s-ar jena enorm dacă mi-ar vedea privirea. Mai mult decât mine? Nu e bătrână. Nici tânără. Oamenilor rotunzi la faţă nu ştii niciodată ce vârstă să le dai.
telefonul
Zgândări iar telefonul cu privirea. Cutia aceea de plastic negru, lucios, ascundea singura lui legătură cu prezentul. Cablul, răsucit sălbatic, părea uitat acolo şi conectat aiurea. Dacă ar fi ridicat receptorul, dar n-o va face, asta ştia cu siguranţă, ar fi putut auzi sunetul ascuţit al tonului… uneori sună trist, ca o sirenă de ambulanţă, alteori strident, ca o alarmă de maşină sub care s-a adăpostit de ploaie un câine gri. Vesel nu-şi aminteşte să fi auzit tonul. Sau poate a uitat…
Scaunul
Închise ochii. Pleoapele îi tremurară pentru o clipă, încercând să se agaţe de irizaţiile pe care genele le năşteau din lumina difuză a amurgului roşiatic, umed şi cald. În schimb urechile deveniră principala lui legătură cu lumea. Sunetele se amplificară brusc, o mână neîndemânatică rotind prea mult butonul de volum de pe care sărise pe alocuri coaja argintie.
