Ia, să mai scriem și despre altceva :) Azi am trăit două episoade aproape identice, diferind doar finalul. Ambele s-au petrecut în timpul unui demers care să susțină economia românească în trendul ei ascendent și a presupus deplasarea în integritatea mea fizică la cumpărături.
Primul popas, Carrefour. Îl știți. Lanț de super, hiper, ultra, galactico marketuri. Cu proprietari francezi, deci latini. Și cu angajați români. Am văzut niște șlapi. Mă rog, în copilăria mea de acum 100 de ani, le spuneam așa. Preț galben, adicătelea ofertă specială. 6 lei. Caut o pereche 43, găsesc cu greu una singură în șirul de papuci identici, cu steagul american pe ei. La casă, desigur… mă rog, nu știu de ce desigur, dar mi s-a mai întâmplat de câteva ori și, din câte am auzit de la apropiați, nu doar mie. Așadar, la casă scanează codul și… 10 lei. Mă poftește să lămuresc problema la Biroul de relații cu clienții. Ascultător cum mă știți, mă duc. Evident, nu era vorba de cei 4 lei diferență, dar nu prea suport senzația că mă fură cineva. Ei bine, idiosincrazia asta a mea m-a costat 15 minute, cât am așteptat ca o angajată să vină piano-piano și să mă ia cu ea la raft. Unde constată conformitatea spuselor mele, scoate eticheta galbenă, o mototolește, o bagă în buzunar și îmi spune, dând din umeri: ”A greșit cineva și a pus eticheta greșită. Îi mai luați?”. Am cerut banii înapoi, desigur, pentru că mi s-ar fi părut prea mult să cauționez pecuniar greșeala cuiva, lipsa de respect pentru un client și pierderea mea de vreme pe acolo.
10 minute mai târziu eram peste drum, în Decathlon. Îl știți, tot un fel de supermarket, dar cu produse sportive, adică un loc în care nu am prea avut ce căuta până acum un an, când mi s-a pus pata să înot și să merg la sală, în speranța deșartă că voi scăpa de niște kilograme și o să arăt și eu, în sfârșit, ca Ryan. Gosling sau Reynolds, nu contează. Divaghez. Deci un magazin, tot cu patroni francezi și angajați români. Așadar, tot latini. Deși nu știu de ce subliniez asta, că mari dezamăgiri am avut și la Metro, care e cât se poate de teuton. Iar divaghez. Îmi iau un șort cu prețul redus. Ei da, sue me! Caut unul cu numărul potrivit, îl probez și merg la casă. Acolo, deja vu. Prețul afișat e cu vreo 8 lei mai mare decât cel de pe etichetă. Tânărul care mi-a încasat banii mă trimite… exact, la biroul de relații cu publicul. Ajung, explic, cheamă o angajată. care sosește în mai puțin de un minut. Și mă roagă s-o însoțesc la raft. Unde descoperă că n-am mințit și că, deși n-aveau ce să caute acolo, mai multe șorturi erau înșirate sub prețul redus. Asta e, deja mă resemnasem și începusem să mă gândesc la mesajul ascuns pe care universul mi-l trimitea prin două întâmplări identice, în mai puțin de o jumătate de oră. Dar domnișoara îmi întrerupe reveria și îmi spune zâmbind: ”Evident, dumneavostră o să vi-l vindem cu prețul redus, pentru că așa e normal, e greșeala noastră”! Ceea ce s-a și întâmplat, primind înapoi diferența.
Cam atât :)
