Carevasăzică, după o lungă perioadă, mi-am deplasat intelectul alienat de ceea ce trebuie să văd la televizor, în calitate de membru CNA, la teatru. Am zis să mă simt și eu nițel intelectual, puțin cult, cumva într-un fel care să mă stimuleze să mă reapuc de scris. Și am profitat de Festivalul Național de Teatru pentru a merge la trei piese, cum nu se poate mai diferite. Dar nu despre ele vreau să vă vorbesc. Poate doar tangențial.
Una dintre ele s-a numit Vestul singuratic, scrisă de un anume Martin McDonagh, considerat unul dintre cei mai buni dramaturgi (și scenariști de film) irlandezi. Sincer să fiu, asta am aflat după aceea, alegerea am făcut-o datorită actorilor principali: Florin Piersic Jr, Vlad Zamfirescu și Andi Vasluianu, adică unii dintre cei mai talentați care sunt pe plaiuri mioritice în intervalul lor de vârstă :) Mi-a plăcut ce-am văzut, textul e bine închegat, cu multe dialoguri inteligente, m-a convins interpretarea protagoniștilor. Dar, revin, nu despre asta e vorba acum.
Chiar dacă eu nu folosesc înjurături în viața-mi de zi cu zi, nu sunt chiar atât de ”pudibond” încât să nu înțeleg rațiunea pentru care un autor (sau cel care adaptează textul) apelează la expresii licențioase, mai ales când personajele principale sunt niște irlandezi vai de capul lor, fără dinți în gură, cu școală puțină, mai tot timpul beți, aflați în permanent conflict cu ei înșiși și cu ceilalți, pentru care viitorul nu e nici bun, nici rău, pur și simplu nu există. Sigur, n-aș putea spune că, pe alocuri, nu mi s-a părut că se face abuz de astfel de expresii, dar, hei, eu n-am intrat în viața mea în casa unor astfel de irlandezi, deci, ce știu eu? Așa că n-am fost oripilat ci, pur și simplu, am încercat să ajung la miezul piesei, ocolindu-le.
Dar m-a mirat că se auzeau râsete în sală la fiecare pomenire a organului masculin sau a variantei populare pentru fund. Nu doar prima dată, când te-ai fi putut gândi că e mai mult un chicotit stânjenit, al unor intelectuali rasați care, brusc, se confruntă cu trivialitatea vieții obișnuite. Ci de fiecare dată când vreun personaj suplinea lipsa de vocabular sau articulare în exprimare cu cuvinte pe care un om educat nu le rostește decât la volan, când vreun nesimțit de șofer îi taie calea :) Mai mult, replici spumoase, pline de ironie sau de umor negru, au trecut nepremiate cu un râs unanim, dar vulgaritățile s-au bucurat constant de simpatia manifestă a unora din sală, mai ales femei.
Și gândul mi-a zburat involuntar la blamații spectatori ai televizatelor scandaluri de la ușa cortului. Și m-am întrebat care-i diferența? Există vreuna? Doar pentru că cei din sală se cred, mai mult ca sigur, superiori celor din fața micilor ecrane? Pentru că ei sunt elita, apreciind la adevărata ei valoare o înjurătură ”dramatică”, și nu plebea care reacționează la una rostită neaoș, fără stil, de vreun invitat din emisiunile tabloid? Pentru că numai oamenii deosebiți știu că, pomenit neștiințific pe o scenă, penisul e artă, pe când, rostit într-un studiou, e o dovadă a halului în care a ajuns mass-media? Pentru că să râzi la așa ceva într-un teatru e o dovadă de rafinatețe și profunzime culturală, pe când în fața televizorului e doar o manifestare de neam-prost?
Și dacă, să zicem, aș putea găsi un răspuns la asta, nu reușesc să înțeleg sub nicio formă de ce naiba se râde la așa ceva? Dar asta pentru că, probabil, îmi lipsește mie simțul umorului…
