când am devenit atât de grandomani?

Așa-i că v-ați simțit mai români pentru că cineva a dat o căruță de bani ca să poată întinde pe un câmp o pânză imensă în culorile drapelului național? Așa-i că s-a gonflat iar patriotismul în sufletele voastre, copleșite de mândria de a fi contemporane cu o asemenea etalare a măreţiei poporului, capabil, prin reprezentanţii săi, de asemenea gesturi memorabile? Aşa-i că v-aţi considerat mai buni ca libanezii, al căror record l-am depăşit, cu peste 79 de mii de metri pătraţi de infatuare mediatică? Aşa-i că, înlăcrimaţi de câtă iubire de neam aţi respirat pe 27 mai, aţi uitat, dacă aţi ştiut vreodată, că Mihai Viteazul, a cărui Unire o aniversăm în acea zi, a murit trădat de românii lui?

S-a umplut internetul de imagini cu tricolorul de 5 tone, dovadă palpabilă, nu-i aşa, a sentimentelor înălțătoare și profunde pe care românii le poartă țării lor. O cocardă nu mai e îndeajuns. Sau un mic drapel arborat la balcon. Nu, e nevoie de un aerodrom ca să cuprindă întreaga noastră iubire pentru noi înşine! Cam prea seamănă izbitor cu ce se spune prin prostimea invidioasă despre unii bărbaţi care-şi cumpără maşini mari…

Când am devenit atât de grandomani? Când am pierdut din vedere esenţialul, că ne risipim pe zi ce trece, rupţi unii de ceilalţi, şi am devenit interesaţi doar de formă, de aparenţe, de preferat cât mai stridente, de gesturi exterioare demonstrative, care n-o să repare nimic?

Când ţineam piept ienicerilor semilunii sau hoardelor barbare, cetăţile noastre n-aveau nimic din imensitatea fortărețelor vestice. Bisericile noastre au fost mereu modeste, fără ogive copleşitoare, ca să dea credincioșilor senzaţia de apropiere de Dzeu. Palatele domnitorilor noştri au fost, de fapt, niște conace mai răsărite. Casele noastre erau modeste, din chirpici, dar primenite alb în fiecare primăvară. Cu toată frumusețea lui, Peleșul nu depășește în grandoare multele construcții asemănătoare din țara celui care l-a ridicat la Sinaia. Când eram încă o naţiune şi ne luptam să fiinţăm ca atare, pe câmpurile de bătălie cu turcii, tătarii, rușii, polonezii, ungurii sau mai știu eu cine a râvnit la sărăcia noastră, nu pierdeam vremea să ne măsurăm flamurile sub care urma să murim. Atunci când ne uneam, la Alba Iulia, la Blaj, la Focşani, la Plevna, la Mărăşeşti şi, din nou, la Alba Iulia, nu simțeam nevoia să ne batem cu pumnii în piept de cât de patrioți suntem, cât de mult ne iubim țara… Pentru că sentimentele adevărate nu au nevoie de ostentaţie pentru a exista şi a se manifesta!

Acum, pe măsură ce devenim o populație, suntem tentaţi să umplem golurile din țesătura destrămată a nației cu gesturi și simboluri pantagruelice, care riscă să se golească rapid de semnificații, ca orice lucru făcut doar pentru a demonstra ceva. Astăzi, ca să ne convingem că suntem credincioși, ridicăm megacatedrale. Ca să arătăm că ne iubim patria, croim drapele de cartea recordurilor. Ca să simțim sărbătorile, îmbrăcăm o armată de figuranți în costume de Moș Crăciun şi umplem cârnaţi de-un kilometru. Vilele au început să fie din ce în ce mai mari, pe măsură ce bibliotecile din ele au intrat la apă. Mașinile cresc în putere şi dimensiuni, în timp ce scad pedepsele pentru crimele de pe șosele. Oamenii îşi pun din ce în ce mai multe şi mai împodobite măşti, pentru a ascunde că sunt tot mai pustii pe dinăuntru.

Şi, cu cât sună mai a gol, cu atât ne batem mai puternic cu pumnii în piept, cu cât suntem mai farisei, cu atât ne facem cruci mai mari și mai dese, cu cât suntem mai inculți, cu atât ne fălim cu bunurile noastre materiale, cu cât iubim mai puţin, cu atât facem cadouri mai scumpe și mai extravagante, cu cât suntem mai săraci, cu atât aruncăm ultimii bani pe care-i avem pe lucruri inutile, dar epatante. Cu cât ne simţim mai străini între noi şi în propria ţară, cu atât ne măsurăm patriotismul în metri pătraţi, tone şi kilometri de aţă. Cu cât ne risipim ca neam, cu atât ne lăsăm înlocuiţi de avatarurile noastre supradimensionate care să menţină iluzia unei identităţi naţionale.

***

Categorii: anacronic, viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Hai sa nu fim ipocriti .Toti admiram patriotismul american si solidaritatea acestui popor, ba unii ne dorim cu ardoare sa ajungem ca ei. Culorile drapelului american sunt pe mai toate gardurile la ei si nu-i acuza nimeni de grandomanie.Poate ca trebuia facut acest gest in Romania ca sa le aduca aminte unora sub culorile carui steag traiesc si de ce nu, sa descopere un strop de patriotism in cei ce nu au. Daca asta este calea de ce nu?

    2. ce sa (mai)zic…. Ai -dureros -dreptate….Dragostea de popor si tara se simte ,nu se arata la tv…Din pacate ,de pe vremea trecuta,s-au mentinut manifestarile si manifestatiile grandioase…. Prind la popor… Noi nu am stiut niciodata a face mai in liniste…,doar pentru noi… Iar acum sunt efectele,nu cauzele ultimilor 20 de ani….Ne plangem de pomana ,caci am avut posibilitatea de a alege,am ales si asta a ajuns sa fie… Din pacate ,nu mai putem schimba,doar copii baiatului meu,care are 20 ani,acum,sa-si faca vremurile cum vor… Caci la noi a trecut vremea hotararilor intelepte,acum doar culegem…roadele…

    3. Parafrazand un dicton latin::”vorba volens,fapta manent”.”Gestul” cu tricolorul-din punctul meu de vedere a fost cu oarece tenta politica si cu multa tenta populista. ”CIRC” a fost dar…a lipsit ”PAINEA”(recte micul si berea sau o fasole cu carnati).
      Deunazi am urmarit reportajul lui Carmen Avram denumit ”Pe un picior de IAD” in care arata comunitati de persoane care traiau -in conditii greu de imaginat-pe langa Cluj si Baia Mare.Oare suma respectiva n-ar fi fost -cu mult mai mult folos- cheltuita pentru a ajuta acele comunitati ?!
      IN ORICE CAZ SUNT MULTE ALTE DOMENII DE MULT MAI MARE INTERES PRIN CARE-DACA SE VREA -SEPOATE INTRA IN CARTEA RECORDUROLOR !! Si care sa ne influenteze VIATA IN BINE..!!!