Multă lume s-a mirat atunci când PNL şi PSD şi-au dat mâna şi au moşit USL-ul. S-a vorbit mult despre struţocămile, alianţe împotriva naturii sau trădări doctrinare oportuniste. Dar mareea imundă băsistă a părut, la momentul respectiv, justificarea potrivită. Din ce în ce mai mulţi români erau dispuşi să creadă că există politicieni gata să treacă peste orgolii şi interese divergente pentru a face curăţenia care se impunea. Recunosc, m-am numărat printre ei.
N-a fost să fie aşa. La prima vedere, am dat vina, ca toţi ceilalţi, pe cearta pe ciolan, pe neîncrederea cronică şi pe jucatul la două capete, toate specifice politicienilor mioritici. Abia acum, după ultimele evoluţii liberale, încep să mă gândesc serios la o altă variantă.
Să zicem că eşti un partid mai micuţ, de doar 20% la alegerile din 2008. Să zicem că eşti liderul lui şi ai luat la prezidenţiale tot 20%. Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că nu poţi ajunge niciodată la guvernare şi la Cotroceni dacă mergi de unul singur. Nici IQ prea mare nu trebuie să ai ca să-ţi dai seama că antipatia populară faţă de băsescu şi ai lui va creşte din ce în ce mai mult. Aşa că alierea cu tabăra acestuia era o strategie perdantă. Rămânea doar PSD-ul. Care era dormic de a ieşi din izolarea cronică din ultimii 20 de ani şi de a-şi adăuga la CV puţin pedigree istoric. Plus că nici el singur n-ar fi putut obţine o victorie absolută la următorul scrutin, şi negocierile în acel moment ar fi fost mult mai costisitoare. Aşa că a ignorat raportul real de forţe şi le-a oferit noilor parteneri jumătate din viitoarea guvernare: parlamentari, miniştri, secretari de stat, directori deconcentrate. Şi palatul Cotroceni.
Cît timp planul “fă-te frate cu dracu’ până treci puntea” părea să meargă, liberalii s-au jucat frumos. A căzut guvernul MRU iar Ponta a ajuns premier. Şi se părea că şi Antonescu va câştiga ce şi-a dorit, după suspendarea lui TB şi referendum, amândouă organizate în pripă. Pasul următor ar fi fost victoria USL la parlamentare şi obţinerea de către PNL a unui număr record de reprezentanţi, ceea ce n-ar fi reuşit niciodată de unul singur. Totul a mers bine, mai puţin alegerea lui Antonescu. Pentru că nu era deloc momentul de a abandona varianta câştigătoare, uniunea a părut să-şi continue drumul.
Mişcările “surpriză” din ultimele zile ale liberalilor m-au convins că implicarea lor în Uniunea Social Liberală a fost doar o strategie pragmatică şi o cacealma de la început până la sfârşit. Trecerea la popularii europeni, anunţată chiar după închiderea urnelor, reevaluarea greţoasă a foştilor camarazi ai lui TB şi negocierea intempestivă a fuziunii cu aceştia, nu mai trebuie să mire pe nimeni. Sunt paşi mult amânaţi şi cu grijă camuflaţi în certuri puerile cu partenerii de guvernare şi în atacuri dure, după divorţ. Sunt sigur acum că, dacă Antonescu ajungea preşedinte în toamna lui 2012, toate acestea s-ar fi întâmplat imediat după alegerile parlamentare din decembrie, acelaşi an. Când fotoliul de la Cotroceni şi numărul mare de aleşi, obţinute doar datorită alierii cu PSD, i-ar fi permis noului stăpân peste justiţie şi servicii secrete să-i arunce din căruţă pe social-democraţi şi să-şi construiască o nouă majoritate, cumpărând la bucată parlamentari, după modelul patentat deja de predecesorul său.
Pentru că referendumul a eşuat, planul a fost amânat, iar liberalii s-au chinuit să se prefacă în continuare parteneri corecţi şi serioşi. Până când au decis că nu mai are rost să joace teatru, pentru că distrugerea alianţei nu va mai fi aşa costisitoare pentru ei. Plus că, acum, pe dreapta se cam eliberase spaţiul, iar ei aveau alternativa pregătită. Intrarea în PPE şi fuzionarea cu PDL-ul. Modul în care Antonescu a scuipat unde pupase până cu câteva zile înainte nu e decât dovadă a ipocriziei interesate. Aşa a gândit tot timpul, doar că acum nu mai avea motive s-o ascundă!
Dacă aţi şti cât de mult mi-aş dori să mă înşel! În primul rând pentru că nu vreau să-mi fie silă cu mine pentru că l-am votat pe Antonescu în 2009!
