Bilanţuri şi restanţe

De câte ori se apropie sfârşitul anului, mă apucă un dor de bilanţuri, ceva de speriat. Şi iau iar viaţa mea şi-o întorc pe toate feţele. Şi cad iar dintr-însa speranţe multe, şi iluzii, reuşite şi eşecuri, oameni mai buni şi mai răi. Le strâng pe toate cu grijă şi le păstrez. Pentru că toate astea sunt eu. Dar sunt, în acelaşi timp, şi oamenii de lângă mine, oamenii de lângă aceştia şi,  într-un final, societatea asta din care nu mă pot exila. Şi haina ei merită scuturată. Şi te doare capul ce poate cădea din haina asta, cu multe buzunare, puţin ruptă în coate, dar cu reverul mândru curăţat şi lucios de atâta (auto)mângâiat ?

Noi, oamenii, sărbătorim de fiecare dată anul nou ca şi când chiar ar însemna întoarcerea foii, închiderea unui capitol sau modificarea radicală a modului în care ne vom raporta la lume şi la ceilalţi. Nu facem decât să găsim un pretext pentru a uita câteva zile de restanţele pe care le avem faţă de noi şi faţă de cei care contează, sau ar trebui să conteze pentru noi, datorii a căror dobândă depăşeşte cu mult capacitatea noastră limitată de a crea. Dar nu-i nimic! La asta o să ne gândim peste câteva zile, adică la anul. Odată trecute, viaţa ne ia din nou la măcinat, iar zilele nou-nouţe trec, lăsându-ne încărcaţi cu lucrurile pe care le-am fi putut face în ele. Mai deschidem un capitol în slinosul ceaslov al dărilor către ceilalţi. Sau către noi. Ne obişnuim să scriem, iată, numărul cel nou, semn de identificare a restanţelor noastre de peste un an. Am abandonat de mult tehnica de a ne nota obiectivele pentru următoarele 365 de zile. De ce să ne pierdem timpul, la sfârşitul lor, cu numărarea capitolelor nebifate? După un an de eşecuri, de încercări regretate, ajungi, în sfârşit, la secunda în care le poţi lăsa în urmă, chiar dacă nu e decât un exerciţiu banal de autosugestionare.

Am inventat Anul Nou pentru a face bilanţuri. Pentru a învăţa. Noi, în schimb, îl folosim pentru a despărţi ceea ce nu poate fi despărţit în secvenţe: viaţa noastră. Schimbarea începe cu asumarea a ceea ce a trecut şi nu cu aruncarea lucrurilor într-un coş al cărui capac se închide în ritmul ceasului care bifează ultimele 10 secunde ale anului.