Pentru că sunt un om curios și interesat mai ales de cum fac alții lucrurile frumoase de care eu nu sunt în stare, m-am autoinvitat la unul dintre cursurile Companiei de artiști Dorian’s Art, condusă de prietena mea, Dana Dorian. V-am mai spus eu că, din tot ce n-am primit de la natură, cel mai tare mă doare absența unei voci cu care să (în)cânt oamenii. De aceea sunt un ascultător fidel de muzică și, evident, un pasionat jurat neoficial al concursurilor de talente de la noi și de aiurea. Și pentru că nu ajungi acolo din senin, ci după multă și complicată muncă, am zis ia să văd și eu cum se-ntâmplă procesul acesta prin care un tânăr cu voce devine un artist.
Zis și făcut. Sâmbătă am ajuns la sală exact când cei 15 tineri cursanți încheiau un fel de extemporal de teorie muzicală. O fată a început să explice la tablă rezolvările. Am avut brusca senzație că toți vorbesc în chineză, deși cred că în acel caz tot mi s-ar fi părut că aud vreun cuvânt familiar. Am făcut și eu muzică în școală, știu cum e cu do, re mi, fa… știu să recunosc nota sol. Dar, concentrându-mă cu tot creierul disponibil, m-am simțit ca la o oră de matematici superioare. Ce-i asta? Adică nu e doar pe bază de deschis gura și suflat aer prin corzile vocale? Revelația, desigur, mi-a răpit plăcerea cântatului sub duș. Una e să nu ai voce și alta e să-și bați joc de știință!
A urmat apoi o provocare nouă pentru ei. Să-și aleagă o melodie și, mai ales, modul în care să se prezinte cu ea: penibil, ca act artistic contemporan sau ca un star. Indiferent de variantă, interpretarea, din punct de vedere muzical, trebuia să fie impecabilă. Era vorba, în principal, de prezență, de imagine, de interacțiunea cu publicul, de spectacol, dincolo de luminile și dansatoarele imaginare. Evident că ne-am amuzat foarte tare de încercările tinerilor de a răspunde intransigenței acide a Danei și de a face față unei situații în care erau nevoiți să se concentreze mai mult pe ce și cum fac pe scenă, în afara atingerii corecte a notelor. Unii au reușit mai bine, alții au rămas blocați în chinul de a face ceva cu microfonul care se încăpățâna să pară un obiect străin, ajuns din greșeală pe acolo. La unii se simte naturalețea de a fi mai mult decât un stativ pentru obiectul amintit, la alții, dezorientarea într-un teritoriu necunoscut, în care sunt nevoiți să iasă din zona de confort, în care fac doar ceea ce sunt obișnuiți și ”antrenați” să facă. Nu mă pricep la muzică, dar la comunicare și imagine… un pic :)
Cred că, pentru mulți dintre ei, a fost prima dată când au conștientizat cu adevărat că mai există o dimensiune importantă a acestei cariere la care visează, pentru care doar vocea și stăpânirea teoriei nu sunt suficiente. Nu în showbiz-ul contemporan. Cine vine la un concert n-o face doar ca să asculte melodiile. Asta o poate face acasă, de pe un CD. El vrea să simtă că e parte a unui eveniment, iar interpretul e 100% pe scenă pentru a-i oferi lui, spectatorului, o ”întâmplare” unică. E o ocazie de a interacționa, chiar și de la distanță, cu cel pe care-l admiră sau chiar iubește, și a cărui muzică îi înseninează zilele. Și are nevoie ca acesta să-l facă să se simtă bine, prin mimica sa, prin gesturile pe care le face, lucrurile pe care le spune, și toate acele detalii pe care doar subconștientul le percepe, dar care, la final, determină ”verdictul” legat de experiența abia trăită.
Mi-a plăcut ce se-ntâmplă acolo, la studioul Danei. Se simte că e pe bază de mult suflet, mult entuziasm, mult talent. O să mai merg și o să vă mai povestesc :)
