vorbim prea mult despre atât de puţin

Vorbim atât, că mulţi au senzaţia că şi comunică. E tare bun vorbitul ăsta, despre orice. Ne trece viaţa şi noi habar n-avem. Dar suntem bine vorbiţi şi murim împăcaţi că am dezbătut atâtea nimicuri încât ceva, ceva din universul ăsta tot om fi-nţeles noi. Şi dacă nu, măcar i-am ameţit pe ceilalţi. La specia noastră vorbitul s-a transformat într-o metodă de marcare a teritoriului. Nimic nu impune mai lesne limite ca vorbitul.

Eu, tu, noi, voi, aici, acolo, jos, sus, al meu, al tău, tot al meu, ba nu. E clar? Punem ordine în haosul ăsta, aşezăm totul nostru meschin şi inutil la locul lui, ca să ne putem bucura în tihnă de el.

Dar despre oameni, fraţilor, când mai vorbim? Despre oameni dezbrăcaţi de Armani sau de zdrenţe, daţi jos din căruţe sau din Jeep-uri, despre oameni, pur şi simplu. Despre ei atunci când visează, când gândesc, când iubesc, când suferă pentru că lumea e mai urâtă şi din cauza lor, când se simt mândri că sunt oameni, când uită că sunt mamifere, când zâmbesc unui străin, când plâng pe umărul lui, când cântă, când ascultă. Despre cei care recunosc o floare atunci când citesc despre ea. Despre oamenii aceia, eroi ai fiecărei zi, supravieţuitorii drepţi ai unei vieţi petrecute într-o lume prea strâmbă. Despre cei care-şi trezesc prietenii ca să vadă răsăritul. Despre ce simt ei când sunt minţiţi, când sunt trădaţi, când sunt… Despre de ce nu sunt ce-ar putea fi. Despre oamenii pe lângă care trecem pe străzi cenuşii fără să-i privim în ochi. Despre oamenii de care habar n-avem că există, despre cei care şi-au adus aminte de cuvinte, de culori, de sunete, de idei. Oamenii aceia simpli ca universul.