vedi Napoli e poi vivi… (3) – Coasta Amalfi

Ştiţi cum se spune? La pomul lăudat să nu te duci cu sacul! În cazul călătoriei noastre la Napoli, pomul cu pricina a fost Coasta Amalfi (Costiera Amalfitana). N-a existat site dedicat turismului din Campania în care să nu fie trecută la categoria “obligatoriu de văzut”. Câteva poze şi descrieri entuziaste au fost de ajuns să mă facă să trec şi eu în programul, destul de aglomerat, al scurtei vizite la Napoli, o zi dedicată Coastei cu pricina. Considerată cea mai frumoasă pe care o are Italia. Şi, slavă domnului, nu de coaste duce lipsă peninsula :)

Ne-am trezit cu noaptea-n cap, în eventualitatea în care va trebui să stăm prin gară, aşteptând trenul care întârzie. De altfel, tot traseul se anunţa destul de dificil, pentru că presupunea mersul cu trenul, apoi cu autobuzul. Din care să coborâm în câte o localitate, după care să luăm alt autobuz, pentru a merge mai departe. Aveam programate vreo 5 opriri, aşa că trebuia să fim dinamici, ca să nu ratăm plecarea maşinii şi să fim nevoiţi să pierdem timp aiurea, aşteptând-o pe următoarea. Sigur că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Mai ales că cea făcută în faţa calculatorului, la Bucureşti, a fost incompletă, din cauza lipsei de pe net a sitului firmei de transporturi de pe coastă! Aşa că am aflat programul autobuzelor abia la Sorrento. Atunci am descoperit că toamna ele merg mult mai rar, aşa că nu vom putea să ne oprim în toate orăşelele de pe coastă.

Dar s-o luăm cu începutul. Ca de obicei, trenul a întârziat, dar nu foarte mult. Arăta tot ca un tramvai dezafectat de pe la noi, plin cu ţigani tot de pe la noi. Recunosc că a fost prima dată când am auzit vorbindu-se limba romanes… Nu doar cuvinte sau expresii, ci un dialog întreg. Un miros de te trăznea! A trebuit să mergem în alt vagon. După o oră şi un pic am ajuns la Sorrento, prima noastră destinaţie. Am luat harta din gară, am constatat că avem cam o oră până pleacă autobuzul spre Coasta Amalfi, aşa că am grăbit pasul. Un orăşel mic, plăcut, dar bănăluţ. Un crâmpei dintr-un zid medieval, câteva străduţe specifice, înguste şi cu magazinaşe, terase în intersecţii, multe hoteluri. Cea mai frumoasă a fost panorama văzută de pe faleza foarte înaltă. Evident, Vezuviul a fost personajul principal. Şi o navă albă. În rest, nimic memorabil, o staţiune la malul mării, pentru cei de vârsta a doua.

Autocarul a plecat cu doar 5 minute întârziere. După o urcare pe serpentine, printre livezi de măslini şi stânci golaşe, am ajuns pe partea cealaltă a peninsulei, pe Coasta Amalfi. Şi a început un drum fabulos, suspendat, parcă, între munte şi mare. Ca şi la Como (vezi povestea călătoriei la Milano), şoferul n-avea nicio treabă, gonea pe serpentine, pe un drum nu suficient de lat ca să treacă două microbuze unul lângă celălalt. Dar viteza a accentuat senzaţia că suntem într-un roller coaster natural. Marea sclipea undeva jos, la baza prăpastiei care se căsca în dreapta, stâncile păreau să se prăvălească peste noi, în stânga. Câteva case, care păreau că plutesc, de o parte şi de alta. Drumul acesta este cel mai spectaculos pe care am mers vreodată. Şi mi-ar plăcea să-l reparcurg, de data asta la volanul maşinii, cu libertatea de a mă opri de câte ori vreau.

Am ajuns la Positano. Am coborât, ne-am uitat pe orar, următorul autobuz pleca după o oră şi jumătate. Şoseaua pe care am venit e situată deasupra oraşului, totul este la picioarele noastre. Aşa că începem coborârea spre plajă. Un drum şerpuitor, printre case înghesuite una-ntr-alta! Pereţi albi, mozaicuri din ceramică, flori sau arbuşti coloraţi, mai ales în lila. Ca să aveţi aşa o imagine, orăşelul e construit pe versanţii unui estuar, a unui fiord, a unei văi relativ înguste, care despică în două coasta, de pe creste până la malul mării. De jos, privind spre clădiri, ai senzaţia că sunt construite una peste alta. Pe plajă (vorba vine, că nu era fir de nisip, ci doar pietricele), câţiva oameni fac plajă. Da, e noiembrie, dar e un soare puternic şi e relativ cald. Urcăm spre staţia de autobuz pe un alt drum. La Biserica din Positano, un preot oficiază căsătoria a doi asiatici. Sau e doar o repetiţie? Nu reuşesc să-mi dau seama. Oricum, alături de cei doi miri nu sunt decât o translatoare (se pare că cei doi nu ştiu italiană), un fotograf şi cel de la orgă. Nicio rudă, niciun prieten, nimeni. Noi suntem singurii martori ai ceremoniei. Evident că drumul pe care am pornit-o e mai luing decât cel de la venire, pentru că ocoleşte centrul localităţii. Aşa că o luăm la goană, pe străduţe sau pe scările ascunse între case, ca să ajungem la drum, să nu pierdem autobuzul. Ajungem la fix, gâfâind, ca să descoperim că acel autobuz văzut de noi în program nu circulă decât vara. Aşa că mai aşteptăm o jumătate de oră până vine următorul. Deja e trecut bine de prânz şi se pare că nu vom apuca să mai facem multe opriri.

O nouă bucată de drum deosebit, până la Amalfi, considerat cel mai cel dintre cele. Aiurea! O aglomerare de case, un centru minuscul, nimic spectaculos şi pare un Positano meschin şi dărăpănat. Primele 5 minute sunt plăcute, urcăm pe nişte scări abrupte şi înguste, care par să se piardă între pereţii albi ai caselor. Dar nu duc nicăieri. Ne întoarcem la drumul principal şi ne îndepărtăm de ţărm (unde ne-a lăsat autobuzul), în speranţa că vom descoperi, totuşi, orăşelul mult lăudat. De fapt, suntem nevoiţi să ne întoarcem când devine clar că acesta nu există. Şi că toată zona turistică e, în realitate, o piaţetă la picioarele catedralei (mai frumoasă decât cea din Positano, cu ceva motive maure), plină cu terase şi magazine scumpe, şi o alta la malul mării, de la care pleacă şi un fel de promontoriu îngust, plin cu turişti. Asta e tot? Cam da. E deja ora 4 şi cerul începe, uşor, uşor, să se întunece. Constatăm că nu mai avem timp să facem niciun alt popas, în vreun alt orăşel, înainte de a ajunge la Salerno, capătul călătoriei noastre costiere. Aşa că nu ne mai dăm jos decât la capăt, când deja s-a lăsat înserarea, deşi e doar ora 5.

Şi bine am făcut, pentru că, pe drum, reuşim să vedem din goana autobuzului, celelalte localităţi pe care ne propusesem să le vizităm. Toate păreau şi mai amărâte decât Amalfi, aşa că… Plus că Salerno ne-a recompensat pentru decizia noastră de a-i dedica mai mult timp. Tot centrul era împodobit pentru Crăciun. Fie că vorbim de străduţele din zona istorică, înguste şi întortocheate, cu mici magazine la parterul clădirilor, de piaţetele care apar brusc după vreun colţ, sau de strada comercială, pietonală, cu buticuri de lux. Multe, multe lumini, mulţi oameni plimbându-se de la un capăt la altul, saltimbanci, cântăreţi ambulanţi, doi tineri care jonglează cu focul. Decoraţiunile luminoase sunt chiar de efect, municipalitatea nefăcând economie. Şi nici cei care le-au realizat cu mult bun gust şi imaginaţie. Arhitectonic, oraşul nu e spectaculos, dar una peste alta, reuşeşte să şteargă din dezamăgirea de la Amalfi. E frumoasă şi faleza, lungomare al lor :), plină cu palmieri. Ne oprim în dreptul unor scări care coboară într-un intrând în care mulţi oameni stau şi mănâncă, în picioare sau pe vine. O scenă neobişnuită pentru Italia. Ce-o fi? Coborâm printre cei care înfulecă de zor, depăşim coada şi intrăm în micuţa patiserie în care se vând minipizza, cartofi prăjiţi şi calzone cu mozzarella sau ierburi. Totul seamănă cu o covrigărie de pe la noi, precum cea faimoasă într-o vreme, de lângă Magazinul Cocorul. Luăm şi noi un calzone. Da, se pare că ştiu oamenii ce ştiu :)

Ne întoarcem cu trenul la Napoli. De data aceasta, nu cu unul local, aşa că arată bine, miroase normal şi pleacă la timp :)

Tragem linie şi adunăm. Drumul de pe coastă, Positano şi centrul împodobit din Salerno au meritat călătoria. Restul nu. Dar sigur am ieşit pe plus. Concluzia: cel mai bine e de mers cu maşina proprie (sau închiriată), pentru a nu fi dependent de orarul aiurit al autobuzelor. Şi pentru a putea pleca mai departe imediat ce un loc şi-a epuizat atractivitatea (dacă a avut-o :).

va urma

PS. Fotografii făcute de Iuliana Şerban şi Cristian Munteanu. Click pe ele ca să le vedeţi mai mari.

***

Citeşte şi primele părţi ale poveştii călătoriei, aici şi aici.

Categorii: călătorii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to Cristi Cancel reply


    1. Sunt critici nefondate. Nu poti sa fii in masura sa faci astfel de remarci daca ai fost pe coasta Amalfi si nu te-ai documentat inainte. Si oricum coasta e frumoasa primavara si vara (vezi Ravello, Il Sentiero degli Dei). Ai ratat cele mai frumoase locuri.