şi iar am fost la munte. La Lepşa!

Fiind eu cu treburi pe meleaguri vrâncene, după cum v-am povestit aici, m-am gândit să profit de ocazie şi, mare iubitor de munte cum mă ştiţi, am zis să văd şi alte masive decât cele de pe Valea Prahovei. Unele la care mai greu aş ajunge într-un week-end, adică în răgazul permis de greaua misie a informării populaţiei cu atâtea lucruri extrem de necesare ei :) Aşa că am privit pe hărţi şi am aflat că există o aşezare, Lepşa-i spune, pusă de mâna omului în loc frumos, nici prea sus şi nici prea jos, nici prea aglomerat, deci mai puţin manelizat, cu pensiuni multe şi împrejurimi taman bune de cutreierat.

Drumul de la Focşani la Lepşa e relativ scurt, doar vreo 80 de kilometri, dar trece prin multe localităţi şi o ţine tot în serpentine. Ultima porţiune e cam desfundată şi trebuie să ai grijă la ocolirea gropilor din asfalt. Pe alocuri peisajul e spectaculos. Câteodată, însă, te sperie prăpădul făcut de oameni, cu defrişările lor imbecile. Vineri seara fiind, era cam pustiu şi pe şosea şi pe marginile ei. E adevărat că cerul era cam înnorat şi tot mai cădeau nişte picături din când în când.

Am ajuns şi la pensiunea Deny, o casă cochetă, cu trei odăi pentru oaspeţi şi o bucătărie mare, cu tot ce ai nevoie. Camera decentă ca dimensiuni şi curată. Nu e cine ştie ce lux, adică n-avem jacuzzi :)), dar cine naiba caută aşa ceva când merge la munte? Da, ştiu cine, nu-i nevoie să-mi spuneţi :) Între timp s-a lăsat întunericul, aşa că am decis să facem o scurtă plimbare prin satul devenit staţiune (cu numele), împânzită de case de vacanţă şi multe, foarte multe pensiuni. Cele mai multe stau goale. Din cauza crizei, spun localnicii. Am trecut pe lângă nişte viloaie imense, cu enşpe mii de camere, toate construite în perioada gonflabilă a economiei, care zac nelocuite, pentru că turiştii nu se prea înghesuie, nici măcar în week-end. Ceea ce e păcat, pentru că, aşa cum vă spuneam, zona e foarte frumoasă. Sigur, tinerii nu au ce face aici, dacă nu sunt pasionaţi de drumeţii şi dacă nu sunt în grup. Dar pentru cei de vârsta a doua şi-a treia e taman potrivit, multă linişte, aer curat, câteva trasee extrem de accesibile… :)

Pe unul dintre ele l-am străbătut şi noi, a doua zi. În Cheile Tişiţei. Am mers pe jos până la intrarea în Parcul Naţional, pentru că nu s-a gândit nimeni să facă o punte peste râu, care ar fi scurtat drumul cu mult. Am dat 3 lei de persoană. Nu ştiu exact la ce folosesc banii, pentru că n-am văzut nici măcar un coş de gunoi. Sigur, logic, n-ar fi de preferat să strângi deşeurile în locuri în care mai trec şi animale sălbatice. Dar cred că se putea găsi o soluţie de compromis. E adevărat că există, în schimb, o mulţime de panouri cu desene colorate şi informaţii despre sălbăticiunile din zonă. Ceea ce, sincer, nu e foarte încurajator :) Dar am înţeles că sunt mai mult cu rol educativ, fiind postate acolo de un ONG. La poartă sunt sfaturi despre cum să procedezi dacă dai nas în nas cu ursul, dar, din spusele paznicului, aşa ceva este extrem de improbabil, mai ales vara.

Am purces la drum. Cărarea şerpuieşte pe lângă firul apei, pe alocuri fiind destul de îngustă sau chiar surpată. Alteori se îndepărtează uşor şi o ia prin pădure, dar revine mereu lângă râu. Nu există pante, e mai mult o plimbare decât o drumeţie la munte. E linişte şi e frumos. Turişti foarte puţini. La un moment dat, am zărit în apă doi păstrăvi. Adevăraţi! :) De când merg eu pe coclauri, e prima dată când îi văd, de începusem să cred că ni se serviseră doar poveşti la şcoală, când ne spuneau cum cresc ei în apele repezi de munte, cum înoată ei contra curentului şi sar peste minicascadele naturale, pentru a ajunge cât mai sus, spre izvoare.

Şi-am tot mers până am ajuns la tunel. O galerie de 267 de metri, săpată nu se ştie când. Întuneric beznă, noroc că luasem lanternă de acasă. Pe jos bolovani şi apă şi, din loc în loc, traverse de lemn negru şi aproape pietrificat, urme ale unei căi ferate vechi de peste un secol, pe care austriecii transportau copacii tăiaţi în zonă. Tot de la ei au rămas şi podurile de piatră, late cât două maşini, cu trotuare pe ambele părţi. Pe toate le-au folosit şi nemţii, în al doilea război mondial, pentru a trece mai repede din Moldova în Ardeal. Ajunşi la capătul tunelului, acolo unde, în poza din stânga, se vede luminiţa :), ne-am întors. Drumul continuă prin pădure mult timp, apoi urcă spre creste, dar, din păcate, nu ai cum să revii în aceeaşi zi în Lepşa.

Am avut noroc de vreme frumoasă, fără prea mult soare, dar şi fără picătură de ploaie. A doua zi, însă, averse. Şi chiar zdravene. Aşa că am ales să mergem pe şosea până la Mănăstirea Lepşa. Nimic ieşit din comun, vechea biserică e modestă arhitectonic, iar cea nouă, încă neintrată în folosinţă, pare scoasă din cutie. Un singur lucru interesant: irişi portocalii, în micuţul cimitir al mănăstirii. La întoarcere s-a oprit ploaia. Pe drum, o tembelă făcea slalom printre gropi, cu fetiţa de câţiva ani în picioare, în dreapta, cu capul aproape lipit de parbriz! De ce-or avea voie toţi oamenii să aibă copii?

Am mers apoi la păstrăvărie. Am vrut să întreb un lucrător câteva lucruri despre cum funcţionează crescătoria, dar mi-a-ntors spatele. Să nu fie acuzat că a vândut informaţii spionilor industriali, bănuiesc :)) Am stat mai bine de un sfert de oră, chinuindu-mă să surprind un peşte care încerca să sară, mânat de adn-ul lui, în minicascada artificială, creată prin punerea unui placaj gros sub jetul de apă care alimenta bazinul. Până la urmă am reuşit :)

Am cumpărat vreo două kile de peşti. Senzaţia dată de zbaterile lor în punga de plastic n-a fost una dintre cele mai plăcute pe care le-am simţit în viaţă :)

Ne pregăteam de plecare când a început să plouă iar cu găleata. Aşa că ne-am urcat în maşină, eu aveam încă în mână îngheţata pe băţ, cu struguri, de la Napoca :) Şi-am plecat spre Bucureşti. Din fericire, deşi era duminică seara, drumul a fost liber. Dacă ar fi fost aglomerat, ar fi fost mult mai grea călătoria, ţinând cont că aversele ne-au însoţit, cu scurte pauze, până aproape de casă.

Una peste alta, o minivacanţă extrem de plăcută, într-o zonă foarte frumoasă, în care mi-am propus să revin cât de curând, pentru că vreau să urc pe munte şi nu doar să mă plimb, ca moşii, pe cărări mai plane decât aleile din parcurile capitalei :))

PS. Click pe poze, dacă vreţi să le vedeţi mari!