poveste cu tâlc despre piersici

Voi aţi avut profesori înţelepţi? Eu am avut câţiva dascăli pe care i-am admirat şi i-am iubit. Unii, puţini, şi-au pus amprenta asupra dezvoltării mele ca om, în acei ani ai adolescenţei. Poate că, dacă sistemul de învăţământ ar fi fost altul, ar fi existat posibilitatea unor descoperiri reciproce mai profunde. Azi am pentru voi povestea unui astfel de profesor înţelept, care ştie cum să dea lecţii de viaţa studenţilor săi, fără să fie didactic :)

Ei bine, omul nostru, despre care povestea nu spune ce materie preda, a dat ca temă elevilor să găsească o cutie de carton, relativ uşor de cărat. Şi i-a îndemnat să pună într-însa câte o piersică pentru fiecare om care i-a supărat cu ceva, le-a greşit cu ceva sau, pur şi simplu, le este antipatic. Istoria nu menţionează motivele pentru care a ales piersici şi nu banane, de exemplu, sau cireşe. Important este că fiecare cutie trebuia să poarte la loc vizibil numele proprietarului, iar fructele urmau să aibă lipite etichete cu numele celor care i-au greşit. Ei bine, tinerii erau obligaţi să care oriunde cutia cu ei. Nu conta dacă merg la şcoală, în parc, la restaurant sau la o întâlnire. Ca să primească notă de trecere, trebuia să o poarte peste tot. Şi să n-o uite nicăieri. Sau s-o piardă.

Evident, la început, au fost extrem de harnici în a eticheta parfumatele şi rumenele fructe. Şi-au făcut liste, pentru a fi siguri că nu-i uită pe foştii amici din copilărie care le-au pus piedică în faţa vreunei fete. Cei cu memoria bună aveau liste mai lungi şi nu pridideau cu cumpăratul piersicilor şi depozitatul lor în cutia proprie. Curând aveau să descopere că există şi un efect secundar. Cutia a devenit din ce în ce mai grea şi, implicit, mai dificil de transportat. Aşa că au început să fie mai rezervaţi în a-şi aminti de toate neplăcerile create de ceilalţi, rămânând doar la cele care păreau răni de neiertat.

Să vezi trăznaia naibii, chiar şi aşa, tema dată era din ce în ce mai greu de făcut. Pe măsură ce timpul trecea, piersicile frumos etichetate au început să se comporte ca nişte fructe fără creier. Adică s-au stricat şi au început să fermenteze, transformându-se într-o masă gelatinoasă, urâtă la privit şi oribilă la miros. Evident că şi cartonul cutiei în care erau puse a început să putrezească. Aşa că mulţi elevi au băgat totul în pungi de plastic. Pe care au continuat să le care după ei peste tot. Nimeni nu mai avea chef să-şi mai amintească de vreun moment neplăcut din istoria interacţiunilor cu oamenii.

Îmi place să cred că unii dintre ei şi-au dat seama de morala demersului dascălului lor, înainte ca acesta să le-o spună pe şleau. Că, de cele mai multe ori, supărarea pe ceilalţi şi distanţarea de ei sunt poveri pe care le cărăm inconştient după noi, până ajung să altereze multe din gândurile sau sentimentele noastre. Şi că, iertându-i pe oameni, nu lor le facem un serviciu, ci nouă, eliberându-ne de nenecesara şi descompusa greutate!