până la lună şi înapoi

Sunt mulţi care ştiu cine este Guţă sau Salam, sau Udrea, sau Dan Diaconescu. Sau Becali. Sau Drăguşanca. Sau Lady Gaga, ca să depăşim strâmtul univers mioritic. Dar câţi ştiu cine este, sau mai bine spus, a fost Neil Armstrong? Prea puţini dintre noi am fost contemporani cu unul dintre cele mai importante momente ale umanităţii. Şi mai puţini ştiu ce s-a-ntâmplat pe 20 iulie 1969!

Azi suntem atât de obişnuiţi cu filmele science fiction, pline de lumi exotice, de planete locuite de extratereştri atât de diferiţi de noi, de universuri paralele, de găuri de vierme şi de vietăţi mai presus de orice imaginaţie, de roboţi care se tranformă în camioane şi de conflicte intergalactice, încât uităm că, de fapt, oamenii n-au cucerit universul. Nici măcar nu l-au cutereierat. Şi că, revenind de pe ecran în viaţa cotidiană, cea mai mare reuşită a noastră a fost ajungerea pe Lună. Şi că urma primului pas în praful selenar este singura certitudine legată de aventura spaţială… Care a dat o nouă semnificaţie sintagmei “cu picioarele pe pământ”!

Tinerii de azi se entuziasmează când The Avengers, Green Lantern sau Superman salvează planeta de alienii cei răi. Nu ştiu că adevăraţii eroi sunt cei ca Neil Armstrong şi toţi cei din spatele lui, care au făcut posibilă evadarea noastră din mica temniţă pământeană. Sunt cei care ne-au permis să credem că ne putem desprinde de micimea noastră terestră şi că putem aspira, nu doar în cărţi şi filme, spre mai mult. Ei n-au învins, prin demersul lor, doar gravitaţia şi alte multe şi dificile obstacole fizice. Ci şi mentalitatea de specie măruntă, care se îndreaptă spre implozie, din cauza condamnării la un spaţiu vital mult prea neîncăpător.

Neil Armstrong a făcut un nou pas, spre lumea de dincolo. De data aceasta, el a fost mai important pentru om decât pentru omenire.

Barack Obama a ordonat ca azi, la înmormântarea astronautului, drapelele să fi coborâte în bernă. Sunt convins că nu este singurul gest pe care americanii îl vor face pentru onorarea acestui erou modern. Dar eu cred că întreaga omenire, fiecare stat, oricât de mic sau de mare, ar trebui să ţină un moment de reculegere, pentru a ne aduce aminte că toţi ne-am născut şi vom muri pe această rocă din spaţiu. Şi că cel care a reuşit, chiar şi numai temporar, să ne privească pe toţi, din afară, imerşi în preafrumoasa şi profund purificatoarea lumină albastră, este printre puţinii binecuvântaţi şi norocoşi muritori.

Categorii: viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to Lucian Cancel reply


    1. If you believed they put a man on the moon… Din ’69 pana acum n-am ajuns mai departe, macar de am sti ce sa facem aci pe roca noastra… Dar timpul trece si tot trece, si cand ne trezim, daca ne trezim, ne dam seama ca trebuie sa murim putin…