A fost odată un loc la care râvneau toţi pământenii. Un loc în care cei mari, cei frumoşi, cei înţelepţi, cei puternici trăiau în fericire şi huzur, distracţia lor preferată fiind împletirea sau despletirea firelor destinelor micilor muritori care se agitau toată ziua, acolo, la poalele muntelui, să le aducă ofrande.
O dată la patru ani, oamenii încearcă să ajungă zei, alegându-i pe cei mai buni dintre ei. O dată la patru ani, omenirea se scutură de zgura meschinăriilor, a conflictelor interioare, a goanei după iluzoriu, a urii mocnite, şi se prezintă, despuiată de prejudecăţi şi şovinisme, la startul unui nou concurs destinat zeificării. Şi cei mai buni dintre cei buni îşi pun în joc puterea, agilitatea, inteligenţa, măreţia, altruismul pentru a câştiga cununa de lauri.
Armele tac şi oamenii vorbesc. Cum ştiu ei mai bine. Fără cuvinte, deci fără minciuni. Doar ei şi mesajul lor către cel de lângă ei, umăr la umăr, în încercarea de a ne spune ceva nouă, celor capabili doar să privim. Nu mă iluzionez. Ca şi în viaţa noastră obişnuită, de simpli muritori, unii frazează prost, alţii uită din cuvinte. Dar alţii scriu poeme adevărate, de o sensilitate şi de o forţă remarcabile, în faţa cărora nu poţi decât să-ţi ţii răsuflarea până la sfârşit pentru ca, odată ajuns acolo, să scoţi din tine toată bucuria de a fi văzut născându-se o capodoperă. Dar nu victoria este cea care te bucură. Nu medalia pe care-o va primi şi nici măcar faptul că i-a învins pe alţii. Ci, pur şi simplu, capacitatea de autodepăşire. Acea minunată însuşire a oamenilor care le-a permis să se strecoare printre firele păpuşarilor olimpici.
O dată la 4 ani, mă ghemuiesc în faţa televizorului să mă uit la omenirea strânsă pe un stadion. Şi-i simt alături de mine, ghemuiţi în cameră, pe toţi pământenii care privesc Olimpiada. Şi bucuria mea poate fi bucuria lor sau tristeţea lor. De azi, pentru câteva săptămâni, sentimentul meu va fi şi sentimentul lor. Vom reînvăţa, pentru câteva zile, să suferim şi să ne bucurăm împreună, pentru alţii. Pentru o idee sau pentru un drapel.
Ne vom aduce aminte ce înseamnă să alergi lângă sufletul atletului tău, dar să nu iei nici o medalie. Pur şi simplu, să te bucuri că există undeva un om (pe care, probabil, n-o să-l cunoşti niciodată personal sau n-o să-ţi devină niciodată prieten) care a putut să-şi depăşească limitele. Şi te simţi şi tu, alături de el mai puternic, mai demn de cununa de lauri pe care ne-o dorim în secret cu toţii. Pentru câteva zile, uităm de noi pentru a trăi prin ei. Prin cei ce sunt suficient de buni pentru a ne reprezenta la confruntarea dintre naţiuni. Dar să nu ne amăgim. Orice drapel ar fi înălţat, el reprezintă victoria umană împotriva slăbiciunilor, împotriva statutului de muritori. Orice limbă ar vorbi învingătorul, ea este cea a bucuriei de a fi demonstrat că se poate mai mult şi mai bine, că oamenii sunt capabili de lucruri la care, în intervalul dintre Olimpiade, nici nu îndrăznesc să viseze.
va urma (Partea a doua)
:)