Nori de asfalt

Își șterse mecanic nasul cu mâneca dreaptă. Nici măcar nu privi să vadă dacă nu cumva a lăsat urme pe haină. Deși poate ar fi trebuit, se gândi o clipă. Era prima dată când o îmbrăca. Și mai și mergea în vizită la bunica Mia. Dar n-avea cum. Nu-și putea dezlipi ochii de la bucata de asfalt din fața lui. Gri și banală, ca oricare alta, încorsetată de bordurile roase ale aleii dintre blocuri, nu-l interesase niciodată până acum. De data asta, însă, era ceva diferit acolo.

Nu știa exact când observase. Imediat ce se cocoțase cu fundul pe spătarul băncii, sau ceva mai târziu? Și ce-l făcuse să se uite în jos? Ceva mai încolo, dincolo de gărdulețul de plasă înalt de-o șchioapă, 3 băieți se credeau Ronaldo. Sau Messi. În mod normal s-ar fi resemnat să le urmărească agitația, dacă tot nu putea participa la ea. Asta ar mai fi trebuit, să-l găsească mama plin de praf și cu părul ud de transpirație.

Doar că acum nici măcar nu se gândea că ar putea face și altceva decât să fixeze aproape fascinat întinderea aceea de obicei atât de uniform și cenușiu zgrumțuroasă. Pentru că acum o stranie combinație de soare și nori o transformase într-un elaborat teatru de umbre. Poate peste ani îi va da și un nume. Killekyata sau  zhōng guó yĭng xì. Deocamdată, însă, citise mai multe cărți de basme și nicăieri nu apăreau denumirile acestea complicate. Așa că, fără să-și bată capul să le spună într-un fel, de altfel nici nu intenționa să povestească altcuiva despre ele, urmărea concentrat petele mai închise la culoare. Era ceva în modul în care își schimbau formele, încet și vălurit, care-l obliga să fie foarte atent. Ca și când i-ar fi fost teamă să nu piardă vreun moment al transformării. Simțea că ceva neobișnuit se petrecea acolo și nu îndrăznea nici măcar să clipească. Mă rog, i se întâmpla, dar se chinuia să n-o facă. Contururile acelea păreau să aibă o viață proprie. Se încolăceau, se dilatau și se ghemuiau, se suprapuneau și se despărțeau. Fără grabă, ca și când ar fi avut de dus la capăt un întreg ritual. Iar magia nu era de așteptat la final, ci trebuia descoperită în fiecare diferență, în fiecare ”altceva” care se năștea și dispărea. Și, dacă nu erai atent, o pierdeai pentru totdeauna.

Pe lângă bancă trecu un bărbat cu pantofi maro, bine lustruiți. Pentru câteva momente, formele, sau cel puțin o parte a lor, se încolăciră lucios pe rotunjimile bombeurilor. Știi ce oră e? Dădu din umeri fără să-și desprindă privirea de la refluxul întunecat care se îndepărta vălurit de el. Știa că nu e politicos să nu răspundă, dar nu putea risca să se uite la ceas.

În sfârșit, pânza redevenise complet plată, iar formele își recăpătară libertatea de mișcare plană. Și nu, nu făceau rățuște, sau elefanți, sau castele. Ar fi fost prea simplu. Prea banal. Pentru că oricum nu avea de gând să vorbească despre ele, nici nu se chinuia să găsească sau să inventeze cuvinte pentru ceea ce se străduiau umbrele să-i înfățișeze doar lui.

Abia când totul se topi în lumina soarelui plictisit, stăpân egoist al petecului de asflat, își dădu seama că nu-i trecuse nicio clipă prin cap să se uite la cer.