mai alb nu se poate

Acum mulţi ani, în Italia, o multinaţională îşi promova detergentul cu sloganul “mai alb nu se poate” (piu bianco non si puo). Dincolo de siluirea logicii (aparent, şi în italiană, “alb” nu are grade de comparaţie :), care a născut polemici, benefice pentru campania publicitară, afirmaţia era iscusită nu doar din punct de vedere al manipulării evidente. Cum să-i contrazici pe fabricanţi/comercianţi, cum să demonstrezi că mint, că albul lor nu era mai alb decât cel rezultat din folosirea altor produse de spălat?

De aceea, în loc de recomandarea (constatarea?) “Vara asta se poartă alb!”, care pare mai degrabă desprinsă din paginile unei reviste glossy, unde, sub pozele cu nişte vedetuţe de pe la noi, reporterul-paparazzo-fashionstylist trage o concluzie profundă, la fel de bine strategii preşedintelui suspendat ar fi putut folosi “Mai alb nu se poate!”. O astfel de abordare ar fi eliminat din start orice încercare raţională de a ajunge la esenţa problemei (care alb?) şi ar fi degenerat, în schimb, în nesfârşite polemici “Care e mai alb? Băsescu sau Antonescu, MRU sau Ponta, pedeleul sau useleul, Udrea sau Andronescu, Macovei sau Vanghelie?”

Pe vremuri, pe când femeile spălau rufele la râu, ca să scoată dintr-o ţesătură mizeria şi s-o facă albă cum a fost, o băteau cu pietrele până le amorţeau mâinile. Repurificarea era dură şi hainele, dacă ar fi avut simţuri, ar fi suferit ca să recapete dreptul de a fi considerate imaculate. A avea port alb ca spuma laptelui era motiv de mândrie şi, oricât de incipient şi neconştientizat, mijloc de a-i manipula pe ceilalţi, inducându-le senzaţia că purtătorul era şi pe dinăuntru aşa cum îl arătau veşmintele pe dinafară.

Mai nou, odată cu evoluţia tehnologiei, femeile din toată lume şi, deci, şi româncele, folosesc clor. Şi substanţa chimică îşi face datoria, fără efort, o dată, de două ori… de câte ori omul, din neatenţie sau nesimţire cruntă, şi-a maculat învelişul. Şi, deşi nu funcţionează în profunzime, albitul, mai ales cel ostentativ, poate, uneori, să inducă senzaţia de puritate, de inocenţă, de (nou) început. Ce au uitat adepţii decolorării e că uzul excesiv de clor duce, invariabil, la destrămarea pânzei.

A-l transforma pe Traian Băsescu în virginul politicii româneşti şi pe toţi cei care-l înconjoară în vestale neprihănite are tot atâţia sorţi de izbândă ca încercarea unei moaşe comunale de a “repara” floarea pângărită a unei veterane a centurii capitalei, cosând-o cu sârmă ghimpată. Poate doar nişte şoferi de tir beţi să nu observe diferenţele.

***

Dacă ţi-a plăcut, poate te-ar interesa şi aceste articole:

– vara asta se poartă alba-neagra
– ne dezbrăcăm în pielea goală
– de bună voie şi nesiliţi de nimeni
– e lovitură de stat, monşer, parol!
– cine seamănă vânt, culege furtună

***
Dacă ţi-a plăcut această postare, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta) pentru a fi printre primii care vei afla, printr-un mail, ce articole noi au mai apărut pe blog.