M-am ferit să scriu ceva despre Grecia și chinul ei de a-și pune de acord nevoile cu orgoliile. În primul rând pentru că, spre deosebire de mulți alții de pe net, nu sunt un specialist în economie. Apoi, nu sunt adeptul unui naționalism găunos, cu atât mai puțin când e vorba de altă țară. Nici nu cred că niște forțe supranaturale ne teleportează, nouă și grecilor, conducători care nu ne merită și ale căror abuzuri suntem obligați să le suportăm, pentru că oculta internațională ne dorește pe post de colonii. Și, nu în ultimul rând, sunt un unionist, și aici mă refer (și) la UE. Cred cu tărie că Europa nu poate progresa decât strângând și mai tare legăturile economice, politice, culturale dintre națiunile ei. Și sunt absolut convins că e singura cale de a evita întoarcerea la un trecut sângeros.
Pe de altă parte, n-am împrumutat niciodată bani de la nimeni. Pentru că am preferat întotdeauna să strâng cureaua ca să nu fiu nevoit să mă îndatorez, decât să ajung să strâng din dinți ca să returnez banii. Am considerat mai prețioasă libertatea de a decide când și la ce renunț ca să nu ajung la fundul sacului, decât satisfacția temporară de mă întinde mai mult decât mi-e plapuma, în speranța că n-o să-mi înghețe, la un moment dat, picioarele.
De aceea, dincolo de orice considerente ”de stânga” sau ”de dreapta”, de evaluări savante ale soluțiilor propuse sau impuse, de trimiteri la istoria numeroaselor falimente ale Greciei, o să vorbesc doar despre atitudinea urmașilor lui Demostene. Pentru că, dacă până la un punct, am înțeles rațiunea gestului de frondă plebiscitară, n-am reușit să pricep bucuria care i-a urmat. Era ca și când acel OXI spus de majoritate solicitărilor creditorilor ar fi reprezentat, de fapt, o rezolvare miraculoasă a situației, o ușă deschisă prin voință populară către o cameră secretă, plină cu drahme de aur. Căci, de unde priveam eu, această demonstrație de ”mândrie națională” nu era decât o altă formă de a spune: ”noi n-avem nicio soluție, dar să fim ai naibii dacă o să acceptăm ce ne cereți voi”. Și, văzând entuziasmul, am avut senzația că privesc un om fericit că a reușit să salveze din incendiul care-i devasta casa, oglinda în care-și poate admira atitudinea semeață și demnă! Și m-am întrebat: ”Și acum, ce?” Banii tot trebuie dați înapoi și voi aveți visteria goală. Mai mult, nu mai aveți nici măcar fonduri pentru viața de zi cu zi, băncile sunt în pragul colapsului. Ce soluție aveți? Ce ați votat voi, de fapt, în referendum? Să nu fie ca ei, am înțeles! Dar cum să fie? Se pare că la asta nu s-au prea gândit cei preadornici să le dea o smetie peste nas occidentalilor veroși care nu înțeleg spiritul vechii Sparte și înțelepciunea străbunei Atene. Așa cum, se pare, nu s-au gândit nici că guvernul lor nu are altă variantă decât să bată palma cu Germania & Co. pentru cam aceleași măsuri de austeritate, respinse în pas de sirtaki mai acum o săptămână.
Acum îi văd pe oameni ieșind în stradă și strigând că au fost înșelați. Evident, ca peste tot în lume, trebuie să dea vina pe altcineva pentru incapacitatea de a evalua corect situația și de a-și pune câteva întrebări de bun simț înainte de a lua o decizie. Că doar n-o să-și recunoască fragilitatea în fața manipulărilor și ușurința de a cădea pradă emoțiilor induse de o propagandă bine pusă la punct? Doar n-o să-și asume responsabilitatea pentru votul dat pentru nimic, căci nimicul era cel propus ca alternativă la măsurile cerute de creditori? Doar n-o să accepte că n-au fost decât niște figuranți într-un teatru politico-economic regizat chiar de cei care au știut să le câștige încrederea.
PS. Mi-a fost imposibil să nu văd similitudini cu dezamăgirile unora dintre cei care i-au trimis la Cotroceni pe ultimii noștri președinți. Ca și în cazul fraților întru ortodoxie, românii nu prea știu să folosească oglinzile. Au probleme să accepte că, de multe ori, adevărul era acolo, în fața lor. Și să-și asume incapacitatea de a nu-l fi văzut la timp.
O întrebare retorică: Şi acum??!