cum m-am culturalizat eu la mall

Anumite idiosincrazii care mă împiedică să dau bani ca să văd dacă nu cumva o să-mi placă nişte experimente cu pretenţii teatrale făcute în decor simbolic cu nişte texte asezonate “publicului” contemporan, m-au privat în ultimii ani de contactul direct cu aşa numitul “teatru independent”, adică cel care se desfăşoară, de obicei, în acompaniament de pahare şi în atmosfera misterioasă a vălătucilor de fum de ţigară. Aşa că scoţianul din mine, dornic de experienţe culturale neconservatoare, s-a bucurat când a aflat că un mall are iniţiativa de a plăti nişte tineri (presupun) actori şi regizori pentru a-şi prezenta creaţiile unor spectatori dornici de sampling cultural. Ce alt prilej mai bun de a petrece o sâmbătă seara, într-un spaţiu neconvenţional, urmărind o piesă de teatru care nu poate decât să-ţi deschidă apetitul, pentru ca, data viitoare, să şi plăteşti pentru o experienţă similară?

Zis şi făcut. Cu o oră înainte am ajuns în parcarea Promenadei. Ciudat de goală pentru o seară de week-end. Imi imaginam că, datorită faptului că românii muncesc din greu toată săptămâna, abia aşteaptă sfârşitul ei pentru a se putea relaxa la un window-shopping sau la o cură de hamburgeri cu shaorma. Dar iată că nu e aşa. Mallul e aproape pustiu, deşi sunt reduceri colosale, după cum anunţă alb pe roşu panourile mari din vitrine. “Păcălit” de sufletul comerţului, am intrat în câteva magazine, să văd cum îmi pot umple eu garderoba, cu 50-70% mai ieftin. Ceea ce, în realitate, se traduce prin scăderi de preţuri de la câteva sute de lei la câteva sute de lei minus douăzeci-treizeci… E adevărat, erau şi ieftiniri mai mari, la haine cu mărimi imposibile, hidoase sau… la un cost care, chiar şi micşorat, ar băga în criză financiară o ţară mai mică dornică de achiziţii vestimentare “de brand”.

Speranţele mele la o îmbinare fericită a utilului cu plăcutul fiind, astfel, spulberate, am urcat pe terasă, un fel de imitaţie de spaţiu verde, plină de mese şi scaune. Şi ele, pline, la rândul lor, cu oameni ai muncii ieşiţi să-şi limpezească minţile şi să-şi golească portofelele umplute cu multă trudă. Mulţi copii pentru ai căror părinţi parcul ar fi fost o alegere nepotrivită, din simplul motiv că bodegile de acolo nu au, de obicei, şi locuri de joacă. Şi aşa mi-am explicat unde erau toţi cei care ar fi trebuit să umple mall-ul. Sus, în aşteptarea piesei de teatru oferită iubitorilor de frumos de un departament deştept de marketing, care a înţeles că trebuie să atragă şi persoane care nu ştiu exact ce înseamnă zara, bershka sau oysho.

Am căutat din priviri spaţiul special pregătit doritorilor de răsfăţ intelectual. Hm, la prima ocheadă, nu se zărea nicăieri aşa ceva. Unde să fie scena? A, iat-o! Două tinere mutau de colo colo câte un ceva invizibil, ultime pregătiri înainte de gongul de început. Imaginar, desigur, prntru că nu cred că vor strica atmosfera modernă a ambientului cu aşa reminiscenţe ale mezozoicului cultural. Bine, bine… dar unde stăm? Că în faţa scenei e un culoar gol… între două terase destinate obţinerii satisfacţiei papilar-gustative. M-am învârtit puţin, cu speranţa că nu asta a fost ideea genială de a face vânzare firmelor care au închiriat spaţiul. Adică înţeleg să înlocuieşti cu o reprezentaţie pe viu televizoarele la care, de obicei, se uită clienţii dornici să dea pe o sticlă de suc de 4 ori mai mult decât e ea în supermarket, două etaje mai jos. Devii cool şi hip şi-i atragi pe cei asemănători ţie! Dar să promovezi piesa de teatru şi să inviţi oamenii la ea doar ca, în faţa alternativei de a o urmări în picioare, înghesuiţi în spaţiul de trecere, aceştia să se aşeze şi să contribuie, cultural, desigur, la profitul tău, mi se pare o mitocănie.

Nu doar faţă de cei păcăliţi de reclama făcută “festivalului de teatru în aer liber”, ci şi faţă de cei de pe scenă, obligaţi pecuniar să joace în faţa unor “spectatori” accidentali, interesaţi mai mult de dumicatul din furculiţă şi de cubul de gheaţă din pahar. Da, da, ştiu, românii sunt multitasking. Ei bine, eu nu sunt, cu atât mai puţin în momentele în care am senzaţia că cineva crede că mă fraiereşte şi-mi poate băga mâna în buzunar, profitând de faptul că tot am ajuns acolo.

Şi-uite-aşa, m-am “culturalizat” eu până m-am umplut de nervi şi-am plecat, nu înainte de a-mi face un selfie, dacă tot n-am reuşit să fiu… cool şi hip! Nici măcar când “intrarea e liberă”, damn it!

PS. Dacă vreţi să-l vedeţi mai mare, click pe el. Pe selfie.