ce-ţi mai place la munte, Herjeule! – 2

E a doua zi, e duminică, sunt la munte, adică e de bine :) Să purcedem, care va să zică, pe un traseu pe care n-am mai fost niciodată. Am coborât pe lângă hotel, pe pârtie. Nu înţeleg ce plăcere găsesc oamenii în schiatul pe o pantă relativ scurtă. După care urcă cu teleschiul, pentru a avea de unde coborî… din nou. Şi tot aşa. Acum, pârtia e o poiană plină de ciuperci, mari şi rotunde ca nişte OZN-uri. Ei bine, nici chiar aşa de mari.

Ca de obicei, am încurcat puţin drumul şi, după o călătorie prin hăţiş, am ajuns la un râuleţ, tocmai bun de sărit, din piatră-n piatră. După care un tur de forţă, urcatul unei pante în plin soare. Aşa-mi trebuie dacă am ascultat de avertizările meteo şi, în loc de pelerine de ploaie şi pulovere groase, nu mi-am luat şapcă şi cremă cu factor mare de protecţie anti UV. Dar sus ne aşteaptă răsplata. Pe lângă imaginea văii care acum e la picioarele noastre, ne întâmpină o biserică în construcţie. Catolică. Tocmai s-a încheiat slujba şi din subsol ies călugării (nu ştiu cărui ordin aparţin, au sutanele negre, legate cu şnur alb), urmaţi de enoriaşi. În timp ce aceştia din urmă se dezmorţesc pe pajişte, călugării încep să scoată din casă oale cu mâncare. Se face repede coadă la sarmale, din ce mi-am putut da eu seama. Dar oamenii sunt civilizaţi, nu se înghesuie, nu strigă, copii sunt destul de cuminţi, se joacă pe lângă părinţi. E o atmosferă plăcută, de picnic. Din două difuzoare se aud imnuri religioase. Şi, dacă faci abstracţie de ceea ce spun, nu poţi să nu remarci o anumită grandoare a muzicii. Şi mă gândeam că e în ton cu mentalitatea popoarelor catolice. Mult mai puţin fatalistă, mai luptătoare, mai îndrăzneaţă, mai puţin aplecată spre autovictimizare şi autocompătimire. E o muzică de războinici, de învingători. Şi, fără să fiu un credincios, tot mă ia aşa un fior pe şira spinării când aud Aleluia! Oricum, per total, o atmosferă mult mai senină, mai civilizată, mai destinsă decât la întrunirile similare ortodoxe. Chiar şi călugării, majoritatea tineri, zâmbesc mereu, salută pe toată lumea. Pe noi, pentru că ne-a văzut mai retraşi, ne-a rugat unul dintre ei să nu cumva să plecăm fără să gustăm măcar un pic din merindele pregătite. Nu i-am urmat invitaţia, dar mi-a plăcut că ne-a urat o zi frumoasă şi numai bine, fără să simtă nevoia să-l bage şi pe D-zeu pe acolo pe undeva. Un loc de revenit, pentru că am senzaţia că, şi fără latura religioasă sau mistică, natura şi oamenii de acolo îi dau un aer special, o linişte şi un echilibru de care viaţa de zi cu zi e din ce în ce mai săracă. (Mai multe fotografii de acolo, la finalul postării.)

Am plecat spre cabana Trei Brazi. Acolo, înghesuială de maşini, de motociclete, de sticle de bere… Vechiul meu prieten din copilărie, ursul împăiat, cerea acum 10 lei ca să te lase să faci poză cu el. Lipseau, însă, căprioarele şi Albă ca zăpada… În afară de comentariile unor tanti care se uitau la câţiva motociclişti de enduro, cu trimitere la Dani Oţil şi Mihaela Rădulescu, din păcate, prea multe despre zona cabanei nu am a vă scrie, aşa că vă las să ascultaţi nemuritoarea fraţilor Grigoriu :)

YouTube – Trio Grigoriu La Cabana Trei Brazi Eva Maria Ilsia

De acolo, pe jos, spre Predeal. Cale de 5 kilometri, înţesaţi pe ambele părţi ale drumului de pensiuni şi hoteluri, pustii. O fi din cauza preţurilor? Nu ştiu, întreb şi eu! Am ajuns şi în orăşelul de provincie, sărăcăcios şi dărăpănat, în centrul căruia turiştii sunt atraşi de „Magazinul de chimicale, scule şi utilaje” (scuze dacă nu i-am reţinut numele corect). Evident, şi aici, fiecare stâlp e plin de afişe care preamăresc realizările actualului primar, care, fără siglă de partid, le cere predelenilor extinderea încrederii. Aceeaşi nedumerire ca în Sinaia şi, ceva mai tâziu, în Buşteni. Mă gândesc că or fi nişte investiţii enorme în infrastructură: metrou, bulevarde, poduri, aeroport… nu ştiu, ceva ce nu se vede din prima şi care consumă fondurile primăriei, în defavoarea transformării oraşului într-o staţiune adevărată. E trist că nu-i interesează decât prosperitatea patronilor de restaurante, pensiuni şi hoteluri, şi deloc starea generală a localităţii.

N-am avut ce face acolo mai mult de 10-15 minute de odihnă pe nişte pietre de lângă „parcul central”. Cele câteva bănci erau ocupate de localnici, aşa că… am plecat mai departe, temerari, spre Pârâul Rece. În lipsa unei alternative prin pădure, am fost nevoiţi să urmăm drumul asfaltat, cale de 8 kilometri. La un moment dat ni s-a alăturat un căţel care părea mai curând pierdut decât fioros comunitar montan. I-am dat ceva de mâncare şi ne-a răsplătit, însoţindu-ne cale de mai mulţi kilometri. L-aş fi luat acasă, dacă aveam o locuinţă pe măsură, deşi, la cum mergea pe mijlocul şoselei, nu părea să fie cu toţi boii acasă :)  La un moment dat a început să tune! Nu câinele, sper că v-aţi prins! Să vezi, neică, cum ne prinde potopul! De unde?! Am ajuns la hotel acoperiţi de nori, dar nu de ape.

Luni, spre casă. O singură oprire: în tristul Buşteni. Pe vremuri aici îmi plăcea cel mai mult să vin. Acum… arată mai rău ca un sat trecut printr-un război, îngheţat în părăginire, flancat inutil de munţi. Ba chiar periculos, pentru că, dacă mergi cu ochii pe sus, admirându-i, rişti să-ţi rupi gâtul prin trotuarele desfundate! Dar şi aici edilul mai vrea o tură!

Lăsând la o parte cele făcute şi, mai ales, nefăcute de mâna omului, trag linie şi adun: iese un mare plus! Îmi place la munte! Ce să fac, dacă îmi place? Să mint? Să mă prefac? Nu, dom’le! Recunosc răspicat aici: îmi place la munte! Vreau la munte! Ştiu şi de ce îmi place atât de mult, dar nu vă spun! E pe bază de psihanaliză! Proprie!

PS. Ca de obicei, dacă vreţi să vedeţi pozele mai mari, click pe ele.

***

Ţi-a plăcut această postare? Atunci înscrie-te la newsletter (în meniul din dreapta), ca să primeşti primul, direct în mail, noutăţi despre viitoarele articole de pe blog.

Categorii: călătorii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to raduherjeu Cancel reply


      1. Nu stiu cum se cheama. De la Trei Brazi, chiar in fata cabanei, inspre vale, se vede marcajul triunghi albastru. Cam in 20-25 de minute esti la Biserica. De la Paraul rece se ajunge coborand pe partie si urcand pe versantul opus. Si se mai poate ajunge cu masina, pe un drum neasfaltat, care se desprinde din soseaua care leaga Predealul de Rasnov.

        1. merci, am vazut ca sunt doua drumuri, unul care se numeste 3 brazi si e mai langa predeal si unul care e mai langa rasnov. presupun ca este cel care duce la cabana si dup-aceea se continua prin padure.