adevărul absolut al fiecăruia

Mi s-a spus de multe ori că nu există adevăr. Că nimeni nu l-a văzut, că nu-l poate arăta nimeni cu degetul. Că fiecare om îşi construieşte propriul adevăr în funcţie de informaţiile pe care le are, de modul în care a fost crescut, de lucrurile în care crede, de cei din jurul lui. Că nu se poate şi e chiar periculos să încercăm raportarea tuturor lucrurilor la un adevăr suprem, pentru că oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevărul lui mărunt şi neînsemnat, dar atât de important atunci când îl opunem adevărului celuilalt. De nezdruncinat, ca şi când ar fi rupt din acel copac al înţelepciunii.

Aceiaşi oameni care-mi spuneau că nu există adevăr, ţineau cu dinţii, în schimb, de părerile lor, de convingerile lor, de senzaţiile lor. De fapt, ei îşi apărau dreptul de a crede în ce vor ei. De a-şi apăra universul strâmt în numele adevărului propriu. Ei nu pledau pentru înţelegere, ci pentru dreptul de a nu fi contrazişi.

Atunci când crezi cu tărie în ceva, pentru că ai nevoie să crezi, transformi totul în adevărul tău. Viaţa ta se mulează pe el. Toate lucrurile, oamenii, ideile intră în universul tău doar după ce au trecut prin acest şablon, devenit Adevărul. Şi-l aperi cu disperare pentru că nu vrei ca universul tău să se clatine. N-ai putere să o iei de la capăt. Nu te gândeşti niciodată că cel de lângă tine are un univers construit pe baza unui adevăr, poate, exact opus celui în numele căruia respiri şi iubeşti tu.

Atunci când întâlneşti un om care e capabil să-şi susţină adevărul mai puternic decât tine, atunci când argumentele lui şi rezultatele modului în care crede sunt superioare reuşitelor tale, atunci când simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare, apelezi la sintagama atât de preferată de cei slabi: nu există adevăr absolut. Pentru că, dacă ar exista, cine l-ar deţine? Ce om ar fi capabil să descifreze secretele universului? Şi cum l-am recunoaşte? Cum aş putea accepta că el e mai bun decât mine? Mai demn să deţină acest adevăr şi mai capabil să-l împărtăşească celorlalţi.

Cât din ceea ce cunoaştem e adevărat? Cum se face că lucrurile despre care avem senzaţia că ştim atâtea se dovedesc false? De ce adevărurile noastre se schimbă atât de des? Oare acesta nu e un indicator al (in)capacităţii noastre de a “descoperi” adevăruri? Oare nu cumva periodica noastră căutare a adevărurilor care să justifice noile noastre scări de valori, care să explice ceea ce ni se-ntâmplă, care să ne facă universul din nou acceptabil, ar trebui să ne dezvăluie tocmai fragilitatea uneltelor cu care decidem ce e adevăr şi ce nu?

PS. încercaţi să priviţi aceste întrebări şi să căutaţi răspunsuri în afara dogmelor religioase.

Categorii: anacronic
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. ne raportam fiecare la scara lui de valori care poate fi mai inalta sau mai putin , e normal sa tinen de parerea noastra dar trebuie sa avem intelepciunea sa recunoastem si adevarul celuilalt , si sa ne resemnam ca adevarul este undeva la mijloc , chiar daca doare

    2. Excelenta meditatie!…dar n-ai vrea sa-ti schimbi fundalul grafic disturbant?

    3. Am descoperit, dupa multi ani si unele taramuri colindate, ca exista si locuri unde cei din jur iti respecta adevarul, chiar daca ei nu cred in el si nu fac nici un efort sa te convinga ca adevarul lor e mai adevarat decat al tau. De ce ne inselam atat de des in privinta adevarului? Poate pentru ca avem tendinta sa ne menajam, si sa vedem /acceptam doar lucrurile care ne avantajeaza sau care ne pun intr-o lumina favorabila, chiar in proprii nostri ochi. Uneori ne agatam de orice detaliu pentru a ne automistifica, pentru ca pur s simplu unele adevararuri sunt mai usor de indurat decat altele. Avem tendinta sa alegem calea usoara.

    4. bine zis radule sti si eu m-am gandit de multe ori la chestia asta :D si de multe ori mi se contrazic ideile si gandurile singure deci pot doar sa ajung la concluzia k noi gandim prea mult si adevarul este prea greu pentru capacitatea noastra de a intelege