a sosit circul în oraş!

Suntem provinciali. Şi asta nu doar pentru că istoria noastră ca amalgam daco-roman începe odată cu transformarea pământurilor nord-danubiene în periferie a Imperiului lui Traian. În pofida densităţii peste media mondială a vuittoanelor, Q6-urilor, iphoanelor sau robinetelor aurite din penthousurile parveniţilor dâmboviţeni, suntem la nivelul mentalităţii locuitorilor unui târg modest, în care cele mai importante evenimente sunt alegerile, prinderea nevestei dascălului în patul popii şi marama cea nouă a coanei Eleonora, adusă taman de la oraş de funcţionarul de la minister care îi face ochi dulci de vreo două luni. Dar parcă nimic nu scoate la lumină atitudinea provincială mai abitir decât sosirea circului!

Culorilor, agitaţiei, zgomotului, defilării pestriţe a artiştilor împopoţonaţi le opunem perplexitatea, fascinaţia, adoraţia şi abandonul total. Crâşmarul îşi zoreşte aprins ajutoarele să scoată butoaiele din beciurile cele reci, primarul îşi potriveşte şi răspotriveşte eşarfa tricoloră, în timp ce repetă în oglindă salutul pentru înalţii oaspeţi, Miţa, matroana aşezământului lipit perete-n perete cu biserica, îşi impinge de la spate fetele să se spele şi ele niţel în ligheanul cu apă de ploaie şi să nu fie leneşe la boit, că mulţi muşterii cu chimirul gros le vor trece pragurile, hangiul scoate aşternuturile cele albe şi frumos împăturite şi mai adaugă un 0 cu creta, pe plăcuţa cu tarifele. Şeful de post îşi lustruieşte săbiuţa, îşi perie uniforma şi-şi mângâie fireturile, rugându-se să nu se întâmple vreo nefăcută care să-l facă de ruşine la centru, dar dorindu-şi în secret un incident, oricât de mic, pe care să-l rezolve el, binemeritând astfel măcar o menţionare în discursul şefului de la prefectură. Mic burghezii, chiaburii şi politicienii şi-au plătit locurile în loje, ca să fie văzuţi, nu ca să vadă.

Vă sună cunoscut? Mie asta mi-a sugerat Finala Europa League, cel mai important eveniment pe care l-a trăit Bucureştiul de la apariţia curcubeului deasupra celui mai gol cap din istoria recentă a Casei Albe. Chiar dacă se ştia de mult de venirea musafirilor microbişti, nimeni nu putea să anticipeze isteria care avea să-i apuce pe români, la vederea domnilor de la oraş, sosiţi în modestul târg de provincie. O naţiune întreagă pare extaziată că o mână de cârciumari au vândut milioane de beri (câte cu bon fiscal?), că hotelieri veroşi au încasat mii de euro din închirierea paturilor, că fetiţele de pe centură au apucat să vadă şi ele centrul oraşului, iar peştii lor îşi vor putea permite un nou merţan alb. S-a vorbit atât despre câştigul Bucureştiului, de parcă, de mâine, se vor bucura de el toţi, sub formă de parcuri, şcoli, spitale, pasaje, şosele, canalizare.

Dar pe noi nu ne interesează toate astea. A venit circul în oraş şi stăm cu gurile căscate la paietele multicolore. Mulţi spanioli se vor fi simţit ca nişte vedete, înconjuraţi de atâta atenţie din partea mass-media, care, exact ca în cazul drăguşencei sau vârciului, vrea să ştie exact dacă procesele lor fiziologice seamănă sau nu cu ale băştinaşilor. Neapărat, trebuia să aflăm ce părere au despre femeile noastre, motiv de mândrie naţională încă din vremuri imemoriale, ca şi când aveam déjà pregătite tipsiile pe care să le punem spre a le oferi iluştrilor călători.

Privind cu nesaţ la canalele de ştiri, totul era prezentat ca şi când 30.000 de staruri de cinema sau, mai puţin interesant, 30.000 de găsitori ai leacului pentru cancer, ar fi aterizat binevoitori în mijlocul unei populaţii ceva mai primitive, dar primitoare, copleşită de onoarea de a-şi împărţi bucatele, băutura şi femeile cu oaspeţii de seamă. Televiziunile ne-au tratat pe toţi ca pe nişte copii ţinuţi în braţe de părinţii care, din când în când, le spun ”ia uite, mami, elefantul, sau zebra, sau maimuţa”. Am aflat ce-au mâncat, ce-au băut, ca şi când aceste activităţi umane i-ar apropia pe extratereştri de noi, muritorii şi trăitorii de rând, din acest îndepărtat colţişor al imperiului european. Şi ne-am bătut în piept cât de civilizaţi am fost, noi autohtonii, cât de primitori şi bine organizaţi, ca şi când am fi primii miraţi de asta.

PS. Consider organizarea Finalei în România ca un lucru foarte bun pentru noi. Chiar şi numai pentru că, bănuiesc, mulţi spanioli se vor fi mirat că Bucureştiul nu e, de fapt, o grotă imensă, aşa cum îşi imaginau ei că ar trebui să arate locul de origine al unora dintre cei cu care s-au obişnuit pe străzile lor. Nu cred că i-a dat pe spate pricăjitul nostru centru istoric şi nici stadionul-arenă, că doar echipele lor nu joacă pe tăpşanul comunal. Poate Casa poporului să le fi dat oareşce fiori, dar cum nu se bea şi n-are ţâţe, nu cred că le-a acaparat atenţia prea mult timp.

Dar trebuie să scăpăm de reflexul ăsta provincial, ca şi când ne-au făcut o favoare că au venit la noi, să încetăm să stăm ca un apropitar de prăvălie, îndoit de şale, cu zâmbet mieros pe faţă şi cu ochii la portofelul mireanului.

Şi, cel mai important, să nu mai fim atât de extaziaţi că am reuşit să fim normali pentru câteva zile!