vis înaripat al verzei

După ce a stat cuminţică la fereală câteva luni, încercând (nu din proprie iniţiativă, sunt convins) să nu deranjeze prea mult încercările părintelui spiritual de a salva ce se mai poate din echipa de ciordit şi făcut zgomote, Duduia revine pe micul ecran. După ce a sângerat inima-n ea că n-a putut să apere democraţia şi statul “de dreapta”, alături de Macovei şi purtătorul acesteia de usturoi, privându-se de prinosul de recunoştinţă al guvernatorului, Udrea se întoarce şi e pusă pe fapte mari. Prima e umplerea, în direct şi-n exclusivitate, a unei oale cu bucate tradiţionale, întâia dovadă a românismului care n-o lasă să renunţe la a face bine ţărişoarei.

Dacă acum 4 ani tricota şi dădea cu mopul, în tentativa (reuşită, pare-se) de a-i convinge pe cei din Drumul Taberei că e o gospodină ca oricare alta, acum a trecut la făcutul sarmalelor, ocupaţie favorită, după cum se ştie, a româncelor. Care, la spa sau la cumpărături la Paris, printre vuittoane şi jimmychoori, numai la asta visează. Cum ar umple ele nişte foi de varză cu carne tocată. Şi sunt convins că ăstora le-a dus dorul şi Udrea, în tot timpul cât a fost ocupată cu misiunea sfântă de a da naţiunii multe, multe piscine goale. Lucru care, de altfel, sunt sigur, a împiedicat-o să aibă şi un copil cu soţul cald şi sincer şi care n-a înşelat-o niciodată, după cum tot ea mărturisea la gura sobei pe care fierbea mâncarea. Şi pentru că gătitul durează ceva mai mult, n-a pierdut ocazia de a-i trage o horă pe tocuri, că doar nu era să-i farmece pe telespectatori cu un vals în opinci.

Şi ce frumos spunea Păstorel Teodoreanu, în oda lui închinată sarmalei: “Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat / somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…”

Oricum, de apreciat tactica ei. I-a lăsat pe confraţi să încerce să lipească cioburile guvernării, la a căror împrăştiere a contribuit şi ea din plin, i-a privit condescendentă cum se calcă în picioare şi cum îşi trag coate-n figură, a stat deoparte amuzându-se, probabil, de cum încearcă Macovei să scape de ea, a mai scris două-trei texte pe blog, aşa, ca observator obiectiv şi dezintereat al vieţii cetăţii şi a aşteptat cu îngăduinţă şi fâlfâit modest din gene să se aşeze la coadă toţi cei care, cu cuşma în mână, mureau de dorinţa de a-i pupa condurul, pentru a-l îndupleca să le onoreze colegiul.

Într-un final s-a decis. După ce i-a rezolvat pe cei din capitală, de nu le mai trebuie acestora în veci reprezentant portocaliu, s-a decis să le facă o bucurie şi celor din Roman. Ce alt loc mai bun ar fi putut alege cea care se declara nu de mult, vaşnică urmaşă a lui Traian? Sigur, nu înainte de a aminti urbei cât de recunoscătoare trebuie să-i fie pentru investiţiile făcute în oraş de ministerul pe care l-a condus cu atâta pricepere. Pe vremea când, desigur, nu ştia că va fi nevoită să se refugieze acolo, pentru a mai prinde un loc în Parlament.

În motivarea deciziei ei, Duduia spune că a mers acolo “pentru că romaşcanii sunt oameni calzi, deschişi, dornici să cunoască omul înainte de a-l judeca”. Spre deosebire, desigur, de bucureştenii reci şi închişi, care nu ar mai vota-o neam, după ce au apucat să o cunoască!

***

Dacă doreşti să fii informat/ă rapid despre noile postări de pe acest blog, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta).