şi-a fost (din nou) premiera piesei “Autorul” – partea a 3-a – peştera Bolii

Îmi plac peşterile. N-aş putea să vă spun exact de ce şi n-aş vrea să mă lansez în ipoteze psihologico-filosofice. Poate pentru că sunt legate indisolubil de munte. Aşa că, aflând eu că lângă Petroşani este o astfel de cavitate naturală, mi-am rugat gazda (directoarea Teatrului I. D. Sîrbu) să afle mai multe informaţii despre cum putem ajunge acolo. A făcut mult mai mult, a dat nişte telefoane, aşa că sâmbătă, cu câteva ore înaintea premierei, în faţa teatrului ne aştepta însuşi preşedintele Asociaţiei PetroAqua, care îngrijeşte grota aşa cum se cuvine, Imre Szuhanek.

După un drum de câteva minute, ieşim din şosea, pe un drumeag care taie o cale ferată, şi oprim lângă un perete de stâncă în care intră un râu. Al Jupânesei. Coborâm şi trecem peste apă, ajungând la intrarea înaltă şi arcuită. Aici, domnul Szuhanek începe să depene poveştile peşterii. Despre numele ei, provenit de la familia Bolia din Zarand, care a primit-o în stăpânire de la regele Sigismund, în 1404. Despre mărgelele şi vasele de lut găsite aici, care atestă că a fost locuită în epoca de piatră. Despre legenda Jupânesei, care spune că, pe vremea dacilor liberi, o tânără domniţă, îndrăgostită de un soldat plecat departe, la luptă, venea în peşteră să se roage zeilor s-o ajute să-l găsească. Şi aceştia au transformat-o într-un pârâu, ca să poată colinda liberă lumea, în căutarea iubitului. Despre echipa de filmare de la ZDF (peste 100 de oameni), venită aici să realizeze un documentar despre oamenii preistorici. Şi care au vrut să recreeze pe pereţi câteva desene celebre ale acelor vremuri. Despre cele două specii de lilieci care trăiesc aici. Pe unii i-am văzut şi noi, mici şi îngrămădiţi într-o scobitură a tavanului. Despre podeţele refăcute numai din voluntariatul membrilor asociaţiei şi a prietenilor acestora. Unul dintre ele e unic în România, cel puţin. Un pod suspendat curbat, ca o sabie de dac. Despre concertele şi spectacolele care se ţin aici. La unul dintre ele aş vrea şi eu să asist, sunt convins că e o experienţă unică. Despre bolboroselile apei, pe care unii le interpretează ca voci ale dacilor sau ale extratereştrilor. Despre silueta ieşită din perete, care seamănă cu o femeie sau cu un lup. Sau cu orice te ajută imaginaţia. Multe şi frumoase poveşti, spuse cu vădită pasiune pentru natura asta aşa frumoasă, pe care cei mai mulţi oameni o tratează ca pe o servitoare. Pe unele le găsiţi mai pe larg aici.

Mulţumesc, domnule Imre Shuhanek, nu doar pentru că aţi ieşit din casă sâmbăta, ca să fiţi ghid unor bucureşteni ajunşi pe meleagurile dumneavoastră, ci şi pentru pasiunea dvs. şi a prietenilor dvs., fără de care astfel de minunăţii ale naturii ar fi uitate.

Acum, las fotografiile să vorbească, o vor face mai bine decât mine. Şi un sfat. Chiar dacă sunteţi numai în trecere prin Valea Jiului, faceţi-vă timp să vizitaţi Peştera Bolii. O să-mi mulţumiţi :)

PS. Click pe fotografii (© Cristian Munteanu), dacă vreţi să le vedeţi mai mari.

Categorii: călătorii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to Aura Cancel reply


    1. Si mie imi plac pesterile pentru ca spun multe, multe povesti indiferent de anotimp ! Uite asa cu bolboraseala apei interpretata ca voci ale dracilor , chiar ca mi-a placut si m-a facut sa zambesc. :)