şi-a fost (din nou) premiera piesei “Autorul” – partea 1 – drumul

Aşa cum v-am spus aici, nici nu s-a-mplinit anul de la premiera anterioară, că un nou teatru (Ion D. Sîrbu) a considerat piesa “Autorul” demnă de a fi pusă în scenă. Lucru care, desigur, nu putea decât să mă bucure. Şi să mă onoreze. Şi să mă facă să mă urc în maşină şi să dau o fugă până la Petroşani, pentru a fi de faţă la un alt moment important din nesperata mea “carieră” de dramaturg :)

Şi-am plecat din Bucureşti pe la 11 fără un pic. Nu mă mai temeam de furtuni de zăpadă, ca-n ianuarie :), ci de întuneric. Mă gândeam s-o iau prin munţi, şi n-aş fi vrut să-mi testez talentele de coborâtor pe serpentine la lumina farurilor. Mai făcusem drumul acum mulţi ani, dar din două bucăţi, aşa că… Am luat-o tot pe vechea noastră autostradă. Nu s-a schmbat nimic de acum 10 luni, tot petice, tot camioane, tot nesimţiţi la volane. Din fericire, n-a fost aglomerat, nici după ce-am trecut de Piteşti spre Râmnicu Vâlcea. Din câte-mi aminteam eu, acea porţiune era mare mâncătoare de timp. Acum n-a fost.

Ne-am oprit la celebrul popas Deduleşti, pentru şi mai celebrii mici. Sigur, celebritatea costă şi într-un restaurant de fiţe din capitală şi la botul calului :) Dar au fost buni. Nu ştiu exact de unde iau carnea, că sigur n-o pregătesc ei în curţile din spate (sau aşa sper), dar e tocmai potrivit de condimentată şi, deşi micii sunt puţin cruzi înăuntru, au un gust cum nu reuşeşti să-l dai celor făcuţi acasă, pe aragaz. Mulţi maidanezi pe acolo, mă întreb cum n-o iau razna de la mirosuri :)

Am plecat mai departe, am trecut de Râmnicu Vâlcea şi am plecat spre nord, pe Valea Oltului. Cel puţin din mers, bătrânele Călimăneşti şi Căciulata arătau chiar bine, deşi nu erau prea mulţi turişti pe străzi. Dacă n-ar fi relativ departe, aş da o fugă într-un week-end. La Brezoi am luat-o la stânga, pe Valea Lotrului, spre Voineasa. A fost cea mai frumoasă bucată de drum. Deşi copacii se cam scuturaseră de frunze şi culori, versanţii continuau să fie impresionanţi şi demni de o fotografie-două. Am trecut de primul lac de pe traseu: Brădişor. Un nou loc ce ar merita vizitat mai aprofundat. La un moment dat, un poliţist care a decis că viaţa e plicticoasă vinerea şi merită umplută cu ceva, m-a oprit. Despre întâlnirea mea cu apărătorul ordinii şi disciplinei pe şoselele patriei, într-o altă postare.

Am o altă povestioară, în schimb. care nu mă pune într-o lumină tocmai favorabilă, dar voi mă ştiţi că sunt sincer :) La un moment dat, după un urcuş accentuat, am oprit pentru a face câteva poze, special pentru blog :) Că doar nu pot lăuda frumuseţea locurilor, fără dovezi :) Şi pentru că ventilatorul motorului se chinuia să răcească atmosfera de sub capotă, am ridicat-o pe aceasta din urmă, pentru a lăsa aerul de munte să grăbească procesul. Şi opreşte o maşină, dar nu orice maşină. Un merţan din ăla bengos, argintiu, cu numere roşii, de Galaţi. Şi şoferul mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva. Gestul, frumos şi neaşteptat în orice condiţii, darămite pe un drum mai mult pustiu, a avut şi mai mare impact asupra subsemnatului, datorită înfăţişării ocupanţilor … El… nu ştiu exact cum să mă exprim politicos… prototipul cocalarului: gras, în trening, cu tatuaje şi multe şi mari lanţuri la gât. Ea, în dreapta, grasă, în trening, cu multe şi mari lanţuri la gât, dar şi cu cercei cât roata carului. Mi-am dat mental o palmă sau două, de ruşinea gândului că eu n-aş fi oprit, probabil, dacă ei erau pe marginea drumului. Da, ştiu, shame on me, dar anumite preconcepţii nu dispar doar pentru că sunt greşite. Mai trebuie să te şi lovească în cap, aşa, pe o serpentină de munte :)

Ne-am continuat călătoria, am ajuns la Vidra. După 9 ani :) Ultima oară am fost aici cu cortul. Şi mă gândeam atunci că, dacă aşa avea bani, aş cumpăra staţiunea lăsată în paragină şi aş face din ea cea mai tare destinaţie de vacanţă din România :) Norocul meu că nu sunt bogat :) De aici a început calvarul. Autorităţile, din iubire pentru natură şi pentru a împiedica turiştii să o strice, n-au mai investit în drum de pe vremea lui Ceauşescu, bănuiesc. Aşa că, pe anumite porţiuni, acesta nu mai e decât o fâşie îngustă de asfalt, brăzdată de şanţuri pline cu pietre. Pentru că am fost cu ochii mai mult pe jos, nu vă pot spune cum arată porţiunea de sus a defileului de coborâre spre Petroşani. Am oprit la un moment dat, totuşi, pentru că zona era prea frumoasă, între doi pereţi de stâncă pe care se scurgeau firicele de apă spre râul de lângă şosea. Dacă ar exista şi la 10 kilometri de Bucureşti astfel de locuri, cred că fiecare week-end m-ar găsi acolo :)

Aici puteţi vedea doar un fragment din această bucată de drum.

Şi, după 6 ore (una făcută din mai multe pauze), am ajuns şi în Valea Jiului, în oraşul de la poalele Parângului. Despre el, în episodul următor :)

Categorii: anacronic, călătorii, peripeteia - Περιπέτεια
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to AGAPE VERONICA Cancel reply


    1. Buna, ma bucur sa vad si sa citesc despre locurile frumoase din tara,am parcurs de multe ori acest traseu fiind din Petosani.Da, este trist ca nu stim sa ne valorificam si sa continuam ce au lasat(comunisti)!!! Imi incanta sufletul ca reusim sa ne ridicam cei din Petrosani prin “Teatru”multumita actritei si menegerului NICOLETA BOLCA.Suntem incojurati cei din Valea Jiului de multe locuri frumoase care trebuie puse in valoare (nu suntem doar mineriadele lui Miron COSMA)