revenirea la Sinaia

Acum un an și un pic, după o fugă la munte, mă declaram pe blog dezamăgit de halul în care arăta Sinaia, considerată stațiune de fițe, nu atât prin ceea ce-ți oferă, ci prin trecutul ei și prin exploatarea comercială a unei glorii demult apuse. Am revenit acum câteva zile, nu din masochism, ci pentru că, în condițiile în care toate stațiunile de pe Valea Prahovei arată ca după război, măcar în Sinaia am găsit o pensiune decentă, ieftină și centrală. Plus că rămăsesem dator cu terminarea traseului spre Piscul Câinelui.

Ei bine, nu mică mi-a fost surpriza constatând o schimbare la față a centrului. Trotuarele sunt reparate și acoperite cu dale, au apărut bănci și stâlpi de iluminat, au fost asfaltate și străzile adiacente. Într-un cuvânt, a început să arate a loc decent de promenadă pentru turiștii prea obosiți sau prea în vârstă pentru a-și petrece toată ziua doar pe munte.

Desigur, n-au ajuns cu renovările și la scările/drumul către gară, deși cred că ar fi trebuit să înceapă de-acolo, doar e primul lucru pe care-l văd cei descinși din tren. Acum ești nevoit să-ți iei geamantanul în cârcă și să fii atent unde pășești, ca să nu-ți rupi vreun picior. Câinii de care vorbeam data trecută n-au dispărut, ba chiar par să se bucure, alături de turiști, de investițiile făcute. Că doar și lăbuțele lor de comunitari merită să calce pe pavajul modern din bani europeni. De data asta, însă, am observat și o înmulțire a pisicilor, atrase, probabil, de aceleași îmbunătățiri ale nivelului de confort public. Din loc în loc au apărut un fel de cabine roșii care seamănă mult cu cele de telefon din Londra. Pe ele scrie ”info”, deci nu cred că vor servi scopului pentru care au împânzit Imperiul Britanic începând din 1926. Și cam tot din acea perioadă par să fi supraviețuit și multitudinea de dughene și magazinuțe, prăfuite și kitschoase, pline de chinezării și turcisme, la preț de stațiune și nu de târg din Obor.

Dar să revenim la principalul motiv al călătoriei, muntele :) Am avut noroc de vreme frumoasă, chiar nesperat de caldă, așa că am stat mai tot timpul în mânecă scurtă. Și am pornit vitejește spre Piscul Câinelui. Pentru că îmbătrânesc și nici nu am antrenament, la un moment dat am făcut pauze mai dese decât mi-aș fi dorit. Dar trebuia să și respir, nu? :) Drumul pornește din șoseaua care ocolește centrul orașului. O vreme urcă în serpentine, neasfaltat, dar accesibil și mașinilor. După ce ajunge la fosta cabană, devenită, printr-unul dintre miracolele tranziției, proprietate privată, se transformă într-o cărare, de multe ori destul de abruptă. Bine marcată cu un cerc albastru în centrul unuia alb. Încurajați cu ”hai că mai e puțin”, am depășit zona de urcat și am ajuns la un fel de platou, de unde se vedeau, în jos, stațiunea și, în depărtare, câteva vârfuri acoperite încă de zăpadă. Mie locurile astea îmi plac cel mai mult. Unde te poți întinde pe iarbă, cu ochii închiși, nesimțind decât vântul asemănător unei brize de la malul mării și neauzind decât foșnetul copacilor și, din când în când, câte o pasăre mai guralivă. Ceea ce, cu permsiunea voastră, am făcut și de această dată.

Nici de această dată n-am reușit să ajungem la Piscul Câinelui. Dar, cât de curând, nu numai că voi duce la capăt traseul, dar îl voi continua pe Coasta Baiului, până în Bușteni. Să știm o treabă, măcar :) Ori sunt montagnard, ori nu mai sunt!

Ne-am întors la București cu trenul Hyperion, de la Softrans. E aproape incredibil că se poate călători și civilizat în România. Am rezervat locurile pe site-ul companiei și am plătit biletele în tren. Care costă, apropo, jumătate față de cele de la CFR. Deși condițiile sunt muuuult mai bune. Ele incluzând și wi-fi gratuit. Și prize. Și scaune comode. Și măsuță de pus laptopul. Și curățenie. Și gata, că mă enervez iar, amintindu-mi că ne bucură niște lucruri care ar trebui să fie atât de firești încât nici să nu le observi!

Sper să am motive cât de curând să vă povestesc despre vreo nouă călătorie :)

PS. Click pe poze pentru a le vedea mai mari!