povestea ospitalității musulmane de care m-am bucurat

Mi-e atâta silă de reacțiile unor conaționali la ceea ce începe să fie chemată ”criza refugiaților”, încât cu greu mă abțin să scriu exact ce gândesc și ce simt de fiecare dată când găsesc pe net mostre din binecunoscuta toleranță a poporului român. Ca să nu vorbesc despre multautolăudata ospitalitate de care noi, mioriticii, dăm dovadă mereu. Sau când oameni care lăcrimează torențial și spumegă cu indignare feisbuchistă de fiecare dată când un occidental ticălos vrea să trimită acasă câțiva romanași de-ai noștri pripășiți prin ograda proprie, tună și fulgeră acum împotriva refugiaților sirieni, cerând sârmă ghimpată la frontiere. Din lunga mea experiență am învățat că nu poți face față unui șuvoi de manipulare imbecilă, oricâte argumente logice ai avea. Masa, odată ce i-au fost zgândărite fricile, stimulată ignoranța și sensibilizate preconcepțiile, nu mai poate fi întoarsă din drum! Așa că nu mi-am propus decât să vă spun o poveste adevărată, despre un episod al călătoriei mele în Turcia, țară musulmană, după cum se știe, chiar dacă mai moderată decât altele.

Acum 20 de ani, mare pasionat de călătorii, dar mai subțire la portofel, am decis să fac, alături de mama și doi prieteni, o călătorie lungă, cu mașina și cortul, în Turcia. Poate, vreodată, o să vă și povestesc despre această nebunie frumoasă, din care am rămas cu o părere foarte bună despre această țară și oamenii ei. Dar acum doar despre un moment al ei.

Călătoream cu Dacia mea break, bună mașină și care nu-mi făcuse probleme până atunci. Poate și unde mergeam cu ea maxim 5000 de kilometri pe an, adică aproximativ câți am făcut într-o lună, în vacanța din Turcia. Nu intrasem noi bine în susnumita țară, că mașina a început să dea semne de oboseală. Nu mai trăgea și se cam oprea motorul la stop. Cu chiu cu vai, am reușit să ajungem la Canakkale, după o traversare a Dardanelelor cu bacul. Și, în prima parcare, am ridicat capota și mă uitam ca găina în lemne (parcă așa se zice). În maxim 5 minute s-au strâns în jurul meu câțiva mustăcioși curioși, care comentau în limba lor despre, presupun, posibilele defecte. Unul dintre ei a arătat cu degetul spre autocolantul (obligatoriu la acea vreme) cu RO. I-am spus România. ”Haghi, Haghi” au exclamat vreo doi. Un tânăr, cam de vârsta mea de atunci, m-a tras de mână și a arătat într-o direcție vagă, spunând ”mecanic rumânie”. Sau ceva de genul ăsta. L-am urmat și, în câteva minute am ajuns la un garaj. Bărbatul murdar pe mâini de ulei ne-a salutat din cap, a schimbat câteva cuvinte cu cel care ne adusese și mi-a spus într-o românească chinuită ”bune ziu. Șe problem ai?” Mare noroc, mă gândesc. Am aflat apoi că lucrase în tinerețe la Constanța, unde prinsese câte ceva dn graiul nostru. Ca să n-o lungesc, a venit, s-a uitat la mașină și mi-a spus că se face, dar a doua zi, că la ora aceea nu mai are de unde cumpăra piese. Bine, bine, dar noi unde dormim la noapte? L-am întrebat și mi-a spus că există un motel pe undeva și că, dacă vreau, ne va conduce tânărul care ne adusese și la el. Acesta, nu și nu, că să venim la el. Că are casă mare, ne traducea mecanicul, și că soția o să-l certe dacă ne lasă să mergem la hotel. Acum, ca să fiu sincer până la capăt, mie mi-era puțin teamă. Prea era toată lumea amabilă. Prea era omul dispus să găzduiască 4 străini, așa, hodoronc tronc. Lui de ce nu îi e frică? mă întrebam, gândindu-mă la ce aș fi făcut eu în locul lui. Într-un final am acceptat invitația. Și am ajuns la o casă cu un etaj, netencuită pe dinafară, dar cochetă pe dinăuntru. I-a explicat în câteva cuvinte soției care ieșise în pragul ușii, după care aceasta a zâmbit cu toată fața și a rostit ceea  ce mai târziu ruma să aflăm că înseamnă ”sunteți bineveniți”. Aveau și doi copii, un băiat și o fată, care ne priveau curioși, dar timizi. Din păcate, bariera de limbaj fiind insurmontabilă, m-am limitat în a-i scoate limba (vai ce urât) celui mic. A început să râdă și a răspuns în același mod. În mai puțin de o oră, făcusem toți duș, gazda ne pregătise camerele unde urma să dormim în așternuturi proaspete și pusese masa. Adică o tipsie imensă plină cu bunătăți, pusă pe covor, în mijlocul sufrageriei. Ne-am așezat toți în jurul ei și am mâncat cea mai bună omletă din viața mea și cele mai bune roșii cu ulei și brânză. Au mai fost și alte feluri, dar nu mi le amintesc. Ritualul s-a repetat a doua zi de dimineață, de fapt pe la 11, când am binevoit să ne trezim. Între timp, mecanicul luase mașina, o reparase și o adusese înapoi. Nu  mă întrebați ce-a avut, că nu-mi amintesc. Dar știu că mi-a dat piesele vechi într-o pungă, mi le-a arătat pe cele schimbate, nou-nouțe, și mi-a cerut exact câți bani scria pe cutiile lor. Până și eu știam că ar fi trebuit să mă coste și manopera, dar mi-a spus ”munc de la mine”. L-am întrebat cum să-i plătesc tânărului pentru tot ce făcuse pentru noi. A zis că nu e cazul. L-am rugat, totuși să-l întrebe. Gazda a început să râdă și să spună că nici nu se pune problema. Soția lui ne-a făcut un pachet cu mâncare pentru drum și ne-au făcut toți cu mâna, urându-ne să ne bucurăm de Turcia.

Și o altă poveste, mai scurtă, de acum 2 ani. Eram la Cota 1400 și mi-a murit bateria. Deși împingeam mașina, niciun trecător nu s-a oprit să ne ajute. Decât după ce l-am rugat pe unul s-o facă. S-a plictisit repede, după 50 de metri, norocul nostru că începea drumul în coborâre spre Sinaia. Mașina n-a vrut nici de-a naibii să pornească, așa că, ajunși în stațiune, am sunat la un mecanic. A venit, a scos două siguranțe și le-a schimbat… între ele. Și-a pornit! Mi-a cerut 50 de lei. I-am spus că e cam mult și mi-a răspuns textual ”asta e, dacă ai avut nevoie de mine”!

Și cu asta, am încheiat povestea. Ca să evit comentarii caraghioase, eu știu că nu toți musulmanii sunt precum cei întâlniți de mine, așa cum știu că nici românii, sau creștinii ortodocși nu sunt la fel cu mecanicul din Sinaia. Voi știți?

Categorii: viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to Maura Cancel reply


    1. Si noi am trait astfel de povesti in Turcia! Dar in criza de fata nu stiu de ce-i tot dam cu ospitalitatea, cind ar trebui mai degraba sa ne intrebam daca mai suntem oameni? Oamenii aia care fug din casele lor nu o fac pentru ca au plecat asa in cautarea aventurii, ci pentru ca la ei acolo nu se mai poate trai! Si eu ma uit cum mor ei de sete si, cu paharul plin in mina, ma bat cu pumnul in piept ca sunt crestin si ca ei imi ameninta credinta stramoseasca? Parca asta fac! Dar atunci nu sunt putin neom?