poveste cu un înţelept şi inelul lui

Trăia pe vremuri un înţelept, cum astăzi nu se mai fabrică :) Nu era foarte bătrân, dar îl ducea mintea şi ştia să vorbească pe limba tuturor şi multora le dăduse soluţii pentr problemele lor.. Într-o zi, la el veni şi un tânăr. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ca mai toţi cei de vârsta lui, cu vise mari şi reuşite încă puţine. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că problema lui era lipsa de încredere în sine.

– Înţeleptule, spuse el, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi încep să cred că nu voi putea fi niciodată în stare de ceva folositor. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Înţeleptul se uită la el cu înţelegere, dar nu-l trimise să-şi cumpere o carte din aceea şmecheră, de autoeducare: cum să-ţi faci un milion de prieteni şi cum să fii cel mai tare din parcare, în doar 10 paşi. În schimb, îşi scoase inelul de pe deget şi i-l întinse: Te ajut dacă mă ajuţi şi tu. Am mare nevoie de bani şi te-aş ruga să mergi în târg să vinzi bijuteria aceasta. Dar să nu accepţi pe ea mai puţin de un ban de aur.

Zis şi făcut. Tânărul plecă în târg. Ajuns acolo, arătă inelul tuturor celor întâlniţi în cale. Deşi mulţi se arătară interesaţi, niciunul nu-i oferi pe el mai mult de un ban de aur. Dimpotrivă, cum le pomenea preţul minim, cei mai mulţi râdeau sau se strâmbau, şi dispăreau rapid în mulţime. Unul chiar îl acuză că vrea să-l escrocheze, încercând să-i vândă la un preţ atât de mare o bijuterie ce pare atât de banală. După multe ore, tânărul se-ntoarse la înţelept, trist că-l va dezamăgi pe acesta şi supărat că nu va primi soluţia la propria-i problemă.

– Îmi pare rău, spuse el cu capul plecat. Nimeni nu a vrut să-mi ofere mai mult de unul, doi bănuţi de argint. Nici vorbă de vreun ban de aur. N-am reuşit să-i conving de valoarea inelului. Dar de unde ştii care e valoarea lui? întrebă înţeleptul. Din câte ştiu, nu te pricepi la bijuterii şi, dacă nu ţi-aş fi spus eu cam cât face, l-ai fi dat primului cumpărător. Ca să ne dăm seama cine greşeşte, dă o fugă la bijutier şi roagă-l să-l evalueze. Dar să nu i-l dai, indiferent cât îţi oferă pe el.

Tânărul plecă la bijutier. Acesta luă inelul, îl studie cu atenţie şi cu lentila tradiţională. Îl puse jos şi-i spuse tânărului că erau vremuri grele şi, chiar dacă inelul făcea mai mult, nu-i putea oferi mai mult de 58 de bani de aur. Nici n-o să-ţi vină să crezi ce faţă şocată făcu tânărul :)) Eşti sigur?, întrebă el năucit. Sunt foarte sigur. Mă ocup de aşa ceva de mulţi ani şi recunosc imediat o podoabă de valoare, răspunse bijutierul.

Eroul nostru se-ntoarse iar la stăpânul inelului. Îi povesti tot. E inutil să vă reproduc vorbele înţeleptului. Sunt convins că deja le-aţi gândit şi voi. Şi la oameni e ca la bijuterii. E nevoie de un cineva cu adevărat interesat de ei pentru a le vedea adevărata valoare. Oamenii din târguri caută doar chilipiruri şi nu-şi imaginează că ceilalţi ar avea ceva important de vândut. Dar nu oferta lor stabileşte valoarea. De aceea, caută-i pe cei care sunt în stare să vadă în tine ce ai bun şi deosebit în tine şi nu te lăsa convins că nu valorezi nimic, doar pentru că nişte trecători nu sunt dispuşi să dea mulţi bani pe tine.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea. :) Cu morală cu tot :)

sursa: vastul şi anonimul internet :)

Categorii: poveşti cu tâlc
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwittergoogle_plus

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:



    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    1. Fiecare om este,in sine,obijuterie.Este bine sa-si cunoasca valoarea,sa nu o vinda oricui ,poate,unui intelept care sr sti s-o pretuiasca,sau prietenilor adevarati,daca mai exista asa ceva.Dupa,Dumnezeu,omul este ,pe pamant,cea mai inteligenta creatura !

    2. frumoasa ! insa in lumea asta, mai ales din Romania, masa celor ce conduc sunt de 2 bani de tinichea…si astia fac echipa tot cu cei de teapa lor. se aplica perfect cazului tau, un om integru ce nu a incaput in media romaneasca de “sacii cu marunti” de sus! Bafta Radule !!!

    3. Super poveste cu talc ! :)
      Si totusi…daca cineva din targ ii dadea mai multi banuti de aur pe inel, care era morala ?

      1. daca…..
        daca vulpea ar fi ajuns la struguri, daca corbul (sau ursul ) nu se lasa pacalit…daca…

        Sper ca ai glumit si ai uitat sa pui zambetul, pt ca, daca serios asa pui pb, ce facem ? ne indoim atunci de toate invatamintele care se trag din astfel de povesti sau fabule si nu mai citim, nu mai tragem concluzii..?
        Nu asta e scopul povestilor cu talc ?
        Si daca nu ai glumit, poate ne spui tu ce morala ar fi fost adecvata, daca cineva ii dadea mai mult. Precis te-ai gandit daca ai pus o asemenea intrebare. Eventual scrie tu continuarea sau rescrie povestea ( cu cumparatul ) si adauga tu morala ta :))

        1. Scumpa Gabriela, spera ce vrei. tu. :) Ai dreptul asta,asa cum eu am dreptul sa imi pun intrebari cu “daca”.
          Si da, este o poveste. Nu-i caut nod in papura si nici sa-i dau eu o alta morala. Asa ca, eventual, pastreaza sugestiile pentru tine si pt. cei care ti le executa fara “doar” si “poate”.
          O zi faina.

          1. Daca amandoua avem acest drept, de ce ma iei la rost si faci apoi, exact ce imi reprosezi mie ?? imi dai sugestii ?

            Sau tu ai dreptul sa pui intrebari, iar eu NUMAI sa sper ? :)

            Punand tu acea intrebare (fara acel emoticon care zambeste ), tocmai asa parea..ca ai cautat nod in paura povestii :(

            Vezi ce face lipsa unui emoticon ? Parca remarcai si tu, intr-un articol scris de tine, nu cu mult timp inainte de replica mea adresata tie :)

            P.S.
            Mi-ai recomandat sa imi tin sugestiile pt mine si pt cei care mi le executa. Sa fie oare ca, fara sa vrei, mi le-ai “executat” si tu?! Vad chiar in prima fraza, unul. :)

            P.S.2
            Puteai replica si fara tafna si abia atunci credeam ca si tu crezi in ceea ce ai scris: ca avem aceleasi drepturi :)

            O zi buna si tie si, mai putina incrancenare :)

          2. Uite, ca sa vezi cat de incrancenata am fost :)) acum execut …sugestia :))
            Am compus, asa dintr-un foc, varianta mea. Sa raspund provocarii tale. :) Dau copy-paste la ea aici, sper sa nu-l deranjeze pe Radu. Daca textul nu este binevenit, sters fara nicio suparare.

            În vremuri apuse, printre mulţi alţii, făcea umbră pământului şi un înţelept, dar ca să ne fie clar,
            de la bun început, el nu făcea umbră degeaba. Putem spune că era ca un copac mare, vânjos, dar creşteau plante frumoase şi sănătoase sub umbra lui deasă.
            Înţeleptul era cunoscut atât de mult încât oameni din toate zările, nu ştiu câte erau la număr, îl vizitau să îi ceară sfaturi fel de fel.
            Într-o zi, ca aceasta de primăvară, înţeleptul a primit vizita unui tânăr. Poate, dacă eram prezentă acolo l-aş fi măsurat din cap până-n picioare ca să vă zic câteva vorbe despre el.
            Din câte am înţeles, problema junelui era încrederea în sine şi că tot ce făcea, nu-i ieşea bine.
            Cand se apuca să facă ceva, se pierdea tot, parcă un drăcuşor,cu furcă şi cu fum ieşind din nări, stătea pe umărul lui stâng şi îi zicea :
            “N-ai cum să faci tu asta, nu eşti în stare…nu-i de tine.”
            Aşa că tânărul nostru abandona totul înainte să se apuce de treabă. Înecăcios fumul acesta din nările încornoratului, aşa-i?
            Ce credeţi că a făcut înţeleptul? I-a pus în mână un inel tânărului şi l-a trimis la târg. I-a spus să nu primească pe el mai puţin de 3 bănuţi de aur. Ehee, 3 bănuţi de aur însemnau ceva pe vremea aceea… Am uitat să vă zic că înţeleptul, deşi avea o voce domoală, era scurt la vorbă.
            Tânărului mai că îi venea să râdă, ţinea în mâna sa…un inel din os de căprioară. N-avea idee din care os era făcut inelul, poate era femur sau humerus, în fine, nici eu nu ştiu să vă zic…aşa că trecem peste.
            Apoi, el mai ştia că la târg, oamenii vând la preţuri mici…îi era şi ruşine să ceară aşa preţ. Nu ştiu cum o fi în alte părţi, dar în tîrgul acesta, oamenii înstăriţi nu veneau pentru ceva anume. Ziua de târg era pentru ei ocazia de a mai căsca gura. Da, da , şi pe atunci exista obicieiul acesta, şi în caz că ceva le plăcea, puneau banii, pardon, bănuţii de aur jos, adică plăteau. Dar, fiţi pe pace, nu le atrăgea atenţia tânărul nostru cu …un os. Ş-apoi dacă îndrăzneai să ceri prea mult şi nu-i conevea conaşului preţul, poate îţi luai şi o lovitură de bici…
            Mai veneau la târg oameni care trăiau de pe o zi pe alta, desigur, ei cumpărau lucruri cât mai ieftine sau vechituri care să le mai fie utile pe ici pe colo prin casă. Mi-e greu să cred că le era la ceva de folos bijuteria eroului nostru.
            Mulţi văzură inelul, care era frumos lucrat, dar la ce bun, dacă era dintr-un os… unii râdeau în hohote, şi-l numiră nebun să ceară aşa preţ, ba alţii îi propuseră să vină să vâneze la ei pe moşie…şi să-şi ia câte oase vrea el. Cu greu, dar tânărul nu se pierdu la râsetele lor şi continuă a crede că poate cineva i-o cumpăra inelul.
            Se nimeri ca în ziua aceea de târg, să treacă pe acolo şi un negustor care cumpăra de aici şi vindea dincolo la preţ mai mare. Era totuşi cinstit şi cu ochiul format pentru lucrurile de calitate. Inelul tânărului nostru i-a atras atenţia de parcă ar fi fost un inel cu nu ştiu ce valoare istorică…de parcă ai fi zis că este o comoară arheologică. Poate chiar aşa era. Dar tot nu-l lăsa inima să dea 3 bănuţi de aur pe această podoabă, despre care nu ştia nimic, care de altfel era vândută de un tinerel cam amărât.
            Seara, omul nostru cel tânăr se întoarse la casa înţeleptului cu inelul în buzunar şi abătut, mai că începea să creadă că acesta îşi bate joc de el. Înţeleptul îl sfătui să se ducă şi joia viitoare, că atunci se ţinea târgul, dar de astă dată să îmbrace haine mai alese, şi i-a dat o tăbliţă pe care scria „podoabă preistorică magico-religioasă din os”. De data aceasta, i-a spus să nu vânda inelul indiferent de preţul oferit…
            Nu vă mai povestesc cu lux de amănunte că, de astă-dată, de îndată cum ajunse în târg, multe lume s-a strâns în jurul tânărului, erau la o laltă înstăriţi şi săraci, şi se întreceau care să dea mai mulţi bănuţi de aur pentru bucăţica aceea de os, cică podoaba istorică de când lumea şi pâmântul…şi mai înşira tânărul nostru tot felul de poveşti exotice despre acest inel, dar aşa de lungi şi stufoase erau că nu le-am reţinut…mă mir că n-a zis că este poleit cu praf de stele, asta mai rămânea să zică.
            Nu vă mai spus ce bucuros era tânărul că ar fi reuşit să dea inelul…dar, cum promisese, nu l-a vândut. Ştiu că în urma acestei întâmplări, înţeleptul i-a spus ceva, dar n-am tras cu urchea…ce pot să vă spun este că după aceea, el s-a cunoscut mai bine pe sine, pe oameni şi culmea, tot ce îsi propunea…reuşea…