poveste cu tâlc despre piersici

Voi aţi avut profesori înţelepţi? Eu am avut câţiva dascăli pe care i-am admirat şi i-am iubit. Unii, puţini, şi-au pus amprenta asupra dezvoltării mele ca om, în acei ani ai adolescenţei. Poate că, dacă sistemul de învăţământ ar fi fost altul, ar fi existat posibilitatea unor descoperiri reciproce mai profunde. Azi am pentru voi povestea unui astfel de profesor înţelept, care ştie cum să dea lecţii de viaţa studenţilor săi, fără să fie didactic :)

Ei bine, omul nostru, despre care povestea nu spune ce materie preda, a dat ca temă elevilor să găsească o cutie de carton, relativ uşor de cărat. Şi i-a îndemnat să pună într-însa câte o piersică pentru fiecare om care i-a supărat cu ceva, le-a greşit cu ceva sau, pur şi simplu, le este antipatic. Istoria nu menţionează motivele pentru care a ales piersici şi nu banane, de exemplu, sau cireşe. Important este că fiecare cutie trebuia să poarte la loc vizibil numele proprietarului, iar fructele urmau să aibă lipite etichete cu numele celor care i-au greşit. Ei bine, tinerii erau obligaţi să care oriunde cutia cu ei. Nu conta dacă merg la şcoală, în parc, la restaurant sau la o întâlnire. Ca să primească notă de trecere, trebuia să o poarte peste tot. Şi să n-o uite nicăieri. Sau s-o piardă.

Evident, la început, au fost extrem de harnici în a eticheta parfumatele şi rumenele fructe. Şi-au făcut liste, pentru a fi siguri că nu-i uită pe foştii amici din copilărie care le-au pus piedică în faţa vreunei fete. Cei cu memoria bună aveau liste mai lungi şi nu pridideau cu cumpăratul piersicilor şi depozitatul lor în cutia proprie. Curând aveau să descopere că există şi un efect secundar. Cutia a devenit din ce în ce mai grea şi, implicit, mai dificil de transportat. Aşa că au început să fie mai rezervaţi în a-şi aminti de toate neplăcerile create de ceilalţi, rămânând doar la cele care păreau răni de neiertat.

Să vezi trăznaia naibii, chiar şi aşa, tema dată era din ce în ce mai greu de făcut. Pe măsură ce timpul trecea, piersicile frumos etichetate au început să se comporte ca nişte fructe fără creier. Adică s-au stricat şi au început să fermenteze, transformându-se într-o masă gelatinoasă, urâtă la privit şi oribilă la miros. Evident că şi cartonul cutiei în care erau puse a început să putrezească. Aşa că mulţi elevi au băgat totul în pungi de plastic. Pe care au continuat să le care după ei peste tot. Nimeni nu mai avea chef să-şi mai amintească de vreun moment neplăcut din istoria interacţiunilor cu oamenii.

Îmi place să cred că unii dintre ei şi-au dat seama de morala demersului dascălului lor, înainte ca acesta să le-o spună pe şleau. Că, de cele mai multe ori, supărarea pe ceilalţi şi distanţarea de ei sunt poveri pe care le cărăm inconştient după noi, până ajung să altereze multe din gândurile sau sentimentele noastre. Şi că, iertându-i pe oameni, nu lor le facem un serviciu, ci nouă, eliberându-ne de nenecesara şi descompusa greutate!

Categorii: poveşti cu tâlc
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwittergoogle_plus

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:



    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    1. Povestea e foarte frumoasa iar morala/mesajul – o adevarata si binevenita invitatie la pastrarea sanatatii psihice si emotionale .
      As avea , daca imi permiteti, un mic amendament .
      Anumite piersici ar trebui, totusi , sa le pastram , nu neaparat integral , macar samburele lor , pentru ca ceea ce arunci ca sa nu te doara , risti sa pierzi ca experienta de viata ce te ajuta in viitor . E bine si e crestienste sa uiti si sa ierti ; eu prefer sa iert , dar sa nu uit ! Pare o imposibilitate la prima vedere , dar va asigur , cu putin antrenament se poate . Pe mine ne-uitarea ma ajuta , spre exemplu, sa inteleg la ce ma uit cand vad ce se intampla cu noi, romanii , acum , pt ca chiar daca am aruncat ,,piersicutele” care imi imbacseau mintea si sufletul cu mirosul lor insuportabil, am pastrat ,,samburii” . Nici astia nu sunt chiar usor de purtat , dar macar ma uit la imaginea de ansamblu cand cand vad/aud una sau alta . Sigur, n-am pretentia ca inteleg chiar tot , dar macar pot discerne uneori intre intoxicare , informare si manipulare a informatiei .
      In alta oredine de idei , felicitari pt site si pt pagina de facebook , tot respectul pt munca dvs . Sper ca nu uitati sa si traiti din cand in cand , ca sa aveti combustibil suficient pt acest mod de a ,,arde” …e nevoie prin tara asta si prin bezna asta , din ce in ce mai mult , de astfel de ,,focuri” .

    2. Stiam si eu o poveste asemanatoare dar omul cara un sac cu cartofi.In timp , au inceput sa se mai strice si trebuia ,neaparat,sa-i arunce.A observat ca sacul devine mai usor.S-a gandit,in cele din urma ca mai bine ar fi sa arunce tot sacul,numai asa i-ar fi cel mai usor,adica uitind de dusmani.

    3. Fantastic, Radu, foarte, foarte, foarte buna povestea, chiar impactanta. Mi-a placut grozav. Multumesc din suflet pentru ca ai impartasit-o cu noi. Un calduros salut. Matei

    4. Ce nu inveti in familie, poate ai sansa sa inveti in scoala. Dar nu asa. Il poti invata ca e suficient sa-l ignori pe cel care iti provoaca neplaceri intentionat. Ignorindu-l il lovesti cel mai tare, el asteptandu-se la altceva.

      1. Stiu povestioara de mult timp si mi-a placut.
        Nataly, morala nu este cum sa platesti raul facut, ci sa nu pui la suflet tot, ca te incarci tu prea mult….deci, ideea este cum sa-ti faci tie viata mai usoara.
        ________
        *Radu, mi-au rasarit irisii, plus bobocei. :)