Şi plouă, plouă, plouă… Vai şi ce ne mai lamentăm, de parcă n-ar fi normal ca toamna să plouă, aşa cum iarna ar trebui să ningă şi primăvara să înflorească pomii! Ei bine, da, e octombrie şi e firesc ca cerul să ude pământul, după atâtea luni în care s-a zgârcit la apă ca românul la tărâţe. Poate n-ar trebui să fie şi aşa de frig, dar dacă am ajuns să suportăm vara 40 de grade, n-o să murim la 10. În rest, vijelii, inundaţii, copaci căzuţi… în toate e prezentă mâna omului inconştient care, de vreo 150 de ani, tot dă palme naturii. A venit vremea ca ea să nu mai întoarcă şi celălalt obraz.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Ci despre umbrela mea, pe care o puteţi vedea în poza de mai sus. Mă rog, ea e doar pretextul pentru o povestioară adevărată.
În 1998, aflându-mă eu în capitala Statelor Unite, copleşit de distanţele pe care trebuie să le străbaţi dacă vrei s-ajungi între două puncte ale oraşului, şi dorind a vizita simbolul capitalismului imperialist, adicătelea Casa cea Albă şi destul de modestă ca înfăţişare, am luat un taxi. Ca orice taximetrist care se respectă, şoferul m-a întrebat de una de alta, de unde sunt, cu ce treburi pe-acolo, mărunţişuri. Pe drum, a început să plouă. Fiind luna mai, eu eram în costumaţie lejeră, dar decentă, că doar nu era să risc să mă fac de ruşine dacă mă întâlneam cu Bill Clinton pe culoarele locuinţei lui temporare şi mă invita la un suc. Oricum, nu eram pregătit de ploaie şi mă şi vedeam stând la coada de intrare în reşedinţa prezidenţială, murat din cap până-n picioare. Dar, pentru că provin dintr-o naţie dârză, nu m-am plâns.
Am ajuns, am plătit şi, când am coborât, surpriză, şoferul s-a dat şi el jos şi s-a dus la portbagaj, deşi eu n-avusesem nimic de pus acolo. Şi scoate o umbrelă nouă pe care mi-o întinde zâmbind, şi-mi spune că nu pot să aştept în ploaie. Îi mulţumesc, uşor bulversat, recunosc. M-am gândit instantaneu la câţi şoferi de taxi din România ar fi făcut aşa ceva. Da, ştiu, nu sunt patriot! Mi-a urat şedere plăcută în ţara lui şi-a plecat.
Am şi acum umbrela, care e la fel de solidă ca atunci. Întâmplarea mi-a demolat două idei preconcepute: că americanii sunt individualişti şi la ei totul e pe bani. Şi că produsele chinezeşti sunt făcute să se strice repede :)
Şi acum, fără legătură cu povestea, o melodie care-mi vine în minte cam de fiecare dată când plouă. Poate cândva o să vă povestesc şi cum am cunoscut-o pe Adriana Balint, cea care cântă :)
Oameni si neoameni sunt peste tot. Apropo de taximetristi. Am fost foarte placut surprinsi ca in aeroportul Ružyne din Praga (nu la Paris, nu la Viena sau alta capitala mai cu ifose) exista un birou de unde puteai comanda prin radio un taxi. Se numea AAA Radiotaxi Praga. Surpriza si mai mare a fost ca am asteptat acolo, la birou, cam doua minute, dupa care a aparut soferul care ne-a luat bagajele si ne-a condus la masina. A, si despre costul cursei am fost informati in momentul in care am facut comanda.
din atitudinea taximetristului american se vede ca noi mai avem multe de invatat ,ma refer noi ca popor..!!!! cred ca daca era vice versa taximetristru romin ii spune doriti o umbrela costa 5 euro ..melodia este superba :)
Interesantă şi frumoasă poveste însă azi mie unul dintre elevi , fără voia lui mi-a distrus umbrela pe care am ascuns-o sub catedră pentru a se usca . E de adăugat că era una pliabilă , finuţă şi uşoară . Pot spune că era umbrela mea preferată .
S-a aflat repede care anume a fost ,, făptaşul ” însă singura lui scuză era : ,, NU AM VRUT ! ” .
Când însă i-am explicat că eu am nevoie de umbrelă deoarece ploaia nu conteneşte , elevul meu a dat din umeri şi a concluzionat că va trebui să stau în ploaie .
Ce să fac ? Încă nu am dat peste un asemenea taximetrist !