Liiceanul otrăvitor

Nu cred să fi citit vreodată, nici măcar pusă de imaginațía unui scriitor în gura unui personaj menit a fi detestat, o mărturisire mai grotescă a propriei abjecții lăuntrice decât cea a lui Liiceanu, în care povestește senin cum, cu 25 de ani în urmă, îngrozit de gândul că augusta-i personă ar putea fi trimisă în neființă de serviciile secrete, a dus vinul primit de la șeful SRI la o întrunire a GDS-ului, unde l-a dat colegilor, așteptând să vadă dacă nu cumva e otrăvit. E atât de halucinant, încât pare ireal. De altfel, am petrecut un timp întrebându-mă dacă nu cumva e vorba de un exercițiu literar, de vreo parabolă cu iz biblic, de vreun artificiu psihologic prin care, inventându-și o astfel de găunoșenie sufletească, va sfârși prin a năuci cititorul cu vreo morală schimbătoare de destine naționale.

Dar nu, e o povestioară cu tentă chiar anecdotică, parcă îl și simți pe autor pendulând între amuzament ușor jenat și nostalgie la gândul ”ce tânăr eram și cât de important mă credeam”, eludând diafan orice conotație negativă a propriului gest. Te-ai aștepta la așa ceva într-o confesiune agramată a vreunui pușcăriaș recidivist, ușor sociopat, chitit să obțină bunăvoința instanței divine pentru mărturisiri complete. Nicidecum într-un articol (remunerat, presupun, că doar Siegfried nu merge cu aer) semnat de unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați de o parte a populației ”intelectual”.

Sincer să fiu, dacă l-aș fi admirat vreodată, aș fi avut un șoc însoțindu-l în această coborâre în genunile caracterului său. Oricât de subiectiv aș fi cu oamenii care-mi plac, cred că mi-ar fi fost imposibil să-i găsesc vreo circumstanță atenuantă sau să nu-mi imput naivitatea de a fi crezut într-un asemenea individ. Dar așa, sincer, nu-mi pot ascunde o oarecare satisfacție că povestea nu m-a surprins foarte tare.

Cu toate astea, am și eu o mărturisire de făcut. Am avut la rându-mi un moment de uimire confuză în ”relația” virtuală cu persoana publică și mânuitoare de condei, Liiceanu, cu care, de altfel, nu am împărțit niciodată aerul aceleiași încăperi. S-a-ntâmplat acum câțiva ani, descoperind în paginile volumului său autobiografic, Ușa interzisă, un alt om, care vorbea seducător despre valori, prietenie, corectitudine, decență, rezistența în fața lumii exterioare, devoratoare de suflet și vis, foarte departe de cel îmbogățit din transformarea cărții în obiect de lux sau cel care justifica victimele colaterale ale bombardării sârbilor de către americani. De unde și deruta mea. Câteva zile i-am înnebunit pe prietenii mei, angrenându-i într-un fel de ”proces” care să elucideze misterul discrepanței flagrante dintre Liiceanu din carte și cel viu, public și dornic a da lecții anticomuniste. N-am ajuns la un ”verdict” inatacabil, așa că un timp mi-am pus la îndoială chiar capacitatea de a vedea pădurea în pofida copacilor.

Într-o zi, însă, am citit o frază, pe care nu mi-o amintesc exact, din păcate, despre repulsia pe care o simțea față de grobianismul agresiv și vulgaritatea ostentației. Întâmplarea face ca, ridicând ochii, să văd la televizor imagini cu același om manifestând o încântare grețoasă la atenția pe care i-o acorda într-o întâlnire publică fostul președinte băsescu. Și-atunci m-am liniștit.

PS. “Un tip sună la ușa apartamentului meu și îmi lasă, „din partea domnului director SRI“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a GDS, le-am dus la sediul din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.” 

Categorii: viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Sunt curios să aflu ce zic azi foștii colegi ai domniei sale de la GDS, cei care mai trăiesc azi, desigur !
      Și mai fac un apel către acest Liiceanu… să încerce să nu crape lichea ! Deși cred că e prea târziu !

    2. Da, asa-i ! Pentru mine a fost socant, zilele trecute, cand am auzit aceasta ,,istorie” din trecutul lui Gabriel Liiceanu.
      Marturisesc, l-am apreciat mult dupa ce am citit ,,Despre limita”.
      Imi parea tot mai rau vazand cum il slaveste pe Base, dar puneam atitudinea aceasta pe seama…dementei senile, care se manifesta mai des la barbati, dupa o anumita varsta (ce depinde de norocul omului).
      Dar, intamplarea cu vinul e de acum 25 ani, cand omul avea vreo 50 ani, mai putin probabil sa fi fost senil atunci !

    3. Trebuie sa recunosc ca si eu am fost oarecum sedus de Liiceanu si Plesu,in anii din urma,citind sau ascultand parerea lor despre marile teme ale vietii:iubire,moarte,onestitate,etc.Apropierea lor de marinarul interlop m-a facut ceva mai circumspect si am deschis larg ochii.Incetul cu incetul am inteles ca ei de fapt dezbat idei,pun creierul la treaba cum se zice,insa sunt nelocuiti sufleteste,la fel ca ideologul lor, marele Traian.Daca in trecut admiram creiere,acum iubesc suflete.