la Valea Spumoasă

Merg la munte de când mă ştiu. Sigur, nu-mi amintesc de drumeţiile din copilărie, dar ştiu din surse sigure că eram cărat în spate pe cărări nu tocmai uşoare. Când am mai crescut, am dezvoltat o simpatie pentru Buşteni. Aici îmi plăcea să ajung de câte ori puteam fugi din capitală, pentru că e mai puţin snob decât Sinaia şi pentru că e punctul de plecare al celor mai frumoase trasee din Bucegi. Aşa că, de-a lungul timpului, am urcat pe Jepii Mari, pe Jepii Mici, am ajuns la Piatra Arsă, Babele, Caraiman, Cruce, Diham, Gura Diham, Mălăieşti, Poiana Izvoarelor… În sfârşit, cam peste tot pe unde a putut ajunge amatorul nesportiv ce sunt :) Evident, şi la cascada Urlătoarea am fost, dar aceea e o plimbare ca prin Herăstrău, dar cu mai puţini câini vagabonzi, aşa că nu se pune :)

Am făcut această introducere mai lungă pentru a-mi manifesta, apoi, surprinderea ca, după atâţia ani petrecuţi în zonă, să descopăr că mai există un colţişor de munte pe care nu numai că nu-l văzusem, dar de care nici nu auzisem vreodată. Abia acum, pregătindu-mă să evadez iar la aer curat, am dat o căutare pe net după trasee din Bucegi. Şi, surpriză, surpriză… am aflat de Valea Spumoasă. Pentru că nu e marcat, am citit câteva poveşti despre cum se ajunge, m-am uitat şi la un filmuleţ.

Aşa că, sâmbătă, după despachetatul în hotel, am pornit la drum, nerăbdător să văd ce nu mai văzusem :) Pe drum am fost abordaţi de câţiva cetăţeni cu hărţi în mână care, după ce ne anunţau bucuroşi că telecabina nu merge, ne propuneau să ne urce ei pe munţi în măgăoaiele lor poluante pe patru roţi. Presupun că numărul lor mare e un indiciu pentru succesul noii afaceri (e prima dată când îi întâlnesc). Sunt, probabil, mulţi turişti pentru care mersul la munte înseamnă o călătorie off road cu jeep-ul. Mă mir că n-a apărut încă şi varianta low-cost, cu oameni sărmani dispuşi să-i care în spinare pe cei mai bogaţi ca ei, pentru ca aceştia să nu obosească urcând. Au fost destul de miraţi când le-am replicat că drumeţiile la munte se fac cu rucsacul în spinare, pe propriile picioare, nu cu fundul pe bancheta unui tanc.

Adevărul e că, şi de frica vremii schimbătoare, începutul de drum, comun pentru Jepii Mici şi Urlătoarea, era cam pustiu. De altfel, imediat ce-am intrat în pădure, s-a pornit o ploaie ca-n poveşti. Asta după ce, până aici, ne bătuse soarele în cap ca în mijlocul Bărăganului. Ne-am oprit, ne-am pus pelerinele pe noi şi am aşteptat. După cum se poate vedea în poza alăturată, am redus la minim posibilitatea ca apa să pătrundă prea aproape de mine. Aşa că arătam mai mult a luptător de gherilă camuflat, decât a voios călător montan :)

După vreun sfert de oră, ploaia a plecat, aşa cum a venit, brusc şi fără nazuri. Ne-am continuat drumul până la locul în care indicatorul te îndruma spre stânga, spre Jepi. Noi am mers, însă, uşor dreapta, pe un drum forestier. Am trecut peste un râu şi am continuat până s-a înfundat, brusc, la o ecluză unde e interzis înotatul :) Nici n-aveam de gând :) Şi acolo… pauză. După cum v-am spus, niciun indicator, niciun marcaj… Am luat-o la-ntâmplare pe o cărare prin pădure. Noroc. După câteva minute am ajuns la un refugiu şi, pe lângă el, după câţiva metri, a apărut asta:

E greu de crezut că aşa ceva a rămas ascuns atâta timp de toţi plimbăreţii de week-end, mai ales că drumul până aici e aşa uşor, chiar dacă mai greu de dibuit :) Aşa se face că nu existau hârtii, cutii de bere sau sticle de plastic. Oricum, e incredibil. E de 100 de ori mai frumoasă decât Urlătoarea. Să tot stai să te bucuri de ea, de crestele din jur, de aer, de linişte, de absenţa pitecantropilor şi a altor animale sălbatice.

Am plecat cu bucuria de a fi descoperit un nou “picior de plai” neîntinat încă de “civilizaţie”, şi cu regretul că nu va rămâne mult timp astfel. Poate nici eu nu trebuia să vorbesc despre el aici, dar nu mă lăsa inima să nu împărtăşesc cu voi ceva atât de frumos.

Restul sejurului a fost mult mai banal. Un drum la Urlătoarea, unul la Gura Diham, pe lângă cohortele de turişti cu rulote, maşini, căţei, copii, toalete portabile, antene de satelit şi, desigur, nelipsita împrejmuire cât mai vizibilă a suprafeţei luate în stăpânire. La Gura Diham am mâncat un kurtoskalacs (nu foarte reuşit, din păcate) şi am băut un pahar de socată, la preţ de suc de aloe vera. Am stat cu picioarele în râul de lângă cabană, până s-au făcut vinete, după care  le-am desmorţit prin presopunctură, pe cărările din jur.

Şi un episod deranjant, duminică, la ora 8, oră la care vecinii de hotel s-au gândit că e momentul să se certe! După o oră de răcnete, n-am mai rezistat şi le-am bătut cu putere în uşă. A ieşit un individ, ţinând după cap un băieţel de vreo 10 ani. În depărtare, nevastă-sa. I-am întrebat cât mai trebuie să-i suportăm şi dacă li se pare normal să fie atât de nesimţiţi. Individul îmi spune că, oricum, pleacă în curând şi că, sigur, poate ei se certau, dar de ce trebuia să bat eu atât de tare în uşă? Curat tupeu de mitocan antropoid. Da, adevărul e că nu uşa merita lovită atât de tare…

În afară de asta, mi-am încărcat iar bateriile, dar ştiu că nu vor ţine mult, într-o lume în care, vreau, nu vreau, trebuie să vorbesc despre rudele mai cunoscute ale aborigenilor patibulari din hotel… Aşa că, foarte curând, va trebui să revin aici :)

PS. Click pe poze ca să le vedeţi mari!