De fiecare dată când trece pe lângă ele are senzația că e psihanalizată. Disecată, dezmembrată, fărâmițată, pusă pe lamela unui microscop, în timp ce priviri savante extrag tot ce trebuie știut din ea. Evident, întotdeauna grăbește pasul, ca și când asta ar salva-o de la judecată. Ca și când n-ar ști că, pentru verdicte, nu e nevoie de prezența ei.
Pe cele două le-a găsit aici atunci când s-a mutat în bloc. Stăteau și atunci pe aceeași bancă, la marginea aleii care duce la intrare. Mâncau semințe negre. Și-i măsurau mobilele descărcate de băieții aceia amabili și bine plătiți de ea. Vladimir era, ca de obicei, la muncă. Și, oricum, nu s-ar fi expus așa prostește, cum zice el, să o ajute să-și care lucrurile. Și, rând pe rând, scaunele, masa, canapeaua, biblioteca, trecură, în drumul lor spre micuța garsonieră de la etajul 2, prin scanerul atent al celor 4 ochi. Care priveau și priveau, în timp ce dinții desghiocau ritmic și mecanic miezul alb. Nu vorbeau, nu se uitau una la alta cu subînțeles. Pur și simplu cântăreau fiecare obiect apărut de sub prelata camionetei, ca un vechil care trece în revistă noile bunuri ale moșiei.
De câte ori îl aștepta pe Vladimir, de obicei seara târziu, le vedea din spatele perdelei cum se uită lung după el, petrecându-l până se închidea în spatele lui ușa liftului. Și-atunci i se părea că una dintre ele, nu aceeași întotdeauna, clătina ușor din cap. Sau poate nu. Poate erau doar frunzele printre care privea.
Își propusese să le ignore. Dar nu putea, trebuia să le salute, erau chiar acolo, în drum. Dar limita toată politețea ei forțată la minim. Bună dimineața sau bună seara și o ușoară înclinare a capului, pe care nu știa de unde vine, din reflex, probabil. Nu părea ca ele să aștepte mai mult, îi răspundeau amândouă, una dintre ele adăugând mereu un maică la sfârșit.
De data asta se opri. Nu știa de ce. Poate se săturase să fie mereu subiect al unor discuții despre care habar n-avea, în realitate, dacă existau. Poate era timpul să le spună că nu e frumos să te bagi așa în viața omului, stând pe bancă toată ziua și mâncând semințe. Poate, pur și simplu, voia să le strige s-o lase în pace, știe și ea că n-ar trebui să fie cealaltă, nu-i nevoie să i-o spună ele pe muțește, de fiecare dată când trece pe lângă ele. În fond, fiecare face ce vrea cu viața lui.
Stătea în fața lor, dar creierul nici măcar nu se prefăcea că ar căuta vreun motiv. În schimb, observa, pentru prima oară, că nu erau coji nicăieri în jurul băncii. Ar fi vrut să plece. Sigur nu mai voia să le spună sau să le strige nimic. Se uita la fețele lor ridate, neocolindu-le, ca de obicei, ochii ușor alburii. Își simți buzele dezlipindu-se, ca și când primiseră comandă pentru a lăsa să treacă oareșce cuvinte, dar ea nu le gândise încă. Le lipi la loc, dar ele se redeschiseră cu un ușor tremur. Nu, sigur că nu-i venea să plângă.
Cea din stânga, mai mărunțică, ridică mâna și deschise a invitație palma plină cu semințe. O să treacă, maică.
