Nu prea sunt microbist, aşa că nu ştiu dacă astfel de gesturi, ca cel despre care voi vorbi astăzi, sunt la ordinea zilei în fotbalul mare, cel din ţările civilizate. Dar ştiu aproape sigur că eu n-am văzut niciunul de genul acesta pe stadioanele de la noi. Nu spun că n-au existat, ci doar că eu n-am cunoştinţă despre vreunul. Şi, dacă există, ar merita mai multă atenţie din partea presei decât amantlâcurile şi beţiile sportivilor.
Până şi un nepasionat ca mine ştie că fotbalul se joacă pe goluri. Şi pe bani mulţi. Practic, cele două lucruri sunt atât de legate, încât deseori sportivii uită care e diferenţa. Şi sunt în stare de orice pentru a-şi aduce echipa în avantaj. Unii îl faultează grosolan pe cel mai valoros adversar, alţii, dimpotrivă, se tăvălesc la cea mai mică atingere, doar-doar or îndupleca arbitrul să dicteze o lovitură de pedeapsă împotriva “agresorilor”.
De Aaron Hunt n-am auzit în viaţa mea şi, cel mai probabil, lucrurile ar fi rămas la fel dacă n-ar fi făcut un gest care l-a propulsat în topul ştirilor sportive. Nu, n-a semnat un contract pe foarte mulţi bani cu Barcelona sau Inter. Nu, nu s-a cuplat cu fata de la pagina 5 şi nici nu a bătut câţiva poliţişti care atentau la dreptul lui de a fi beat mort. Nici măcar n-a dat vreun gol nemaivăzut, de la 100 de metri, din foarfecă, în timp ce-i bătea soarele-n ochi.
Pur şi simplu a făcut un gest firesc. A refuzat să primească ceea ce nu merita, a spus adevărul, deşi nu i-ar fi imputat nimeni tăcerea. La o intrare impetuoasă în careul advers, Aaron a căzut. Arbitrul a considerat că a fost fault şi a dictat lovitură de la 11 metri pentru Werder Bremen. Dar s-a opus acelaşi Aaron, care s-a ridicat imediat şi i-a spus centralului că nu fusese atins de nimeni şi că s-a-mpiedicat singur. Veţi spune că echipa lui conducea deja cu 2 la 0 pe Nurnberg, dar mai erau 15 minute şi multe se mai puteau întâmpla. De ce să nu fie sigur că, profitând de greşeala arbitrului, “închide tabela”, după cum am aflat că se spune în limbajul de specialitate? Pentru că uneori e nevoie ca cineva să ne aducă aminte că sintagma “fair play” chiar are corespondent în lumea reală.
